La Suceava, virusul a fost la câteva uși distanță

Mai multe cazuri de coronavirus apar în blocurile de lângă spitalul de urgență din cel mai afectat oraș de pandemie. Cât de pregătit e președintele asociației de proprietari pentru o asemenea criză și cum îi va afecta pe oamenii din bloc?

Când i-a sunat telefonul, Dumitru Chirilă verifica tabelul cu cheltuielile făcute în ultimele săptămâni pe produse de curățat. Ciudate cifre. De doi ani, de când este președinte al asociației de proprietari, nu se mai întâmplase să cumpere deodată zeci de bidoane de clor, dezinfectanți și mopuri și nu-și imaginase vreodată că va adăuga în tabel o coloană specială pentru măști chirurgicale. Vedea efectele pandemiei în buzunarul asociației cu aproape două procente în plus – în traducere, o cheltuială neprevăzută peste un buget limitat care trebuie să acopere și alte nevoi de întreținere dintr-un șir de 12 blocuri cu 685 de apartamente din Suceava.

Dar calculele lui erau ca o pietricică incomodă în pantof în comparație cu problemele de viață și de moarte care-l măcinau cu adevărat. 

Iar telefonul primit anunța griji noi.

Vestea despre domnul Parău, pensionarul de la un bloc vecin care mergea în fiecare lună din scară în scară și verifica prin sondaj apometrele oamenilor, l-a tulburat. Când a venit starea de urgență, ca să respecte regulile de distanțare socială, președintele a decis să pună pe pauză activitatea lui. De-atunci au ținut legătura mai rar. Știa doar că el și soția lui trec printr-un moment greu, după ce un deces în familie i-a îndurerat și i-a pus pe drumuri la țară. Trăia cu impresia că rămăseseră acolo, să mai rezolve una-alta după înmormântare, fiindcă nu-i mai zărise printre blocuri.

În ziua aceea, a aflat că soții Parău fuseseră diagnosticați cu COVID-19 și erau internați la spitalul de vizavi. Despre domnul Parău se știa că avea nevoie de mască de oxigen. Pe doamna Parău o văzuse o vecină la farmacie cu câteva zile înainte, păruse cam slăbită. Vestea asta anunța în plus o agitație crescută pe scară, pe care domnul Chirilă a simțit-o în apelurile care au venit către el, unele peste altele. „Ați auzit de Ionică?”, „De unde l-o luat?”, „Când vin oamenii cu dezinfecția pe scară?”

Nu era primul telefon care anunța o astfel de veste în bloc. La sfârșitul lunii martie, primul caz de coronavirus a zguduit blocul ca la cutremur, după ce soțul unei asistente infectate de la scara C a murit. De-atunci, teama în bloc s-a amplificat. Oamenii s-au retras tot mai mult în apartamente, iar speranțele tuturor s-au legat de soluția cu clor, turnată peste tot, dincolo de ușile închise.

Pe măsură ce virusul a cuprins tot mai mult personalul medical de la Spitalul Județean „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava, care a devenit cel mai mare focar de infecție din țară, iar județul a înregistrat cele mai multe cazuri din România, starea de alertă s-a resimțit și în blocurile de vizavi, pe care domnul Chirilă le are în grijă. În micul lui sat cu 12 blocuri și aproape 1.000 de oameni, de pe străzile Luceafărului, Zorilor, Lazăr Vicol și Calea Obcinilor, care se intersectează în spatele spitalului, șapte persoane de la diferite scări au fost infectate. Acum necazul picase și pe soții Parău. 

Când a apărut primul caz de coronavirus în bloc, Dumitru Chirilă era deja îngrozit de imaginea pe care o vedea pe geam. Strada pe care se ridică blocul său, înconjurat de o parcare, se închide la stânga cu spitalul de urgență din oraș. Erau zile în care o vedea blocată de un șir de salvări cu pacienți care așteptau de dimineața până seara să intre pe poarta spitalului. I se părea că e ca la trecerea de frontieră, din care unii oameni nu se mai întorceau. Zilnic se trezea și adormea cu sirenele ambulanțelor până când ele au devenit parte din zgomotul său din casă. 

Cunoștea frânturi și din realitatea de dincolo de poarta spitalului, de la verișoara lui, asistentă în spital, care-i descria atmosfera ca și cum toate etajele erau „în terapie intensivă”. Ea se izolase într-o locuință de câteva săptămâni după ce fusese infectată cu coronavirus și l-a emoționat s-o audă plângând la telefon de dorul familiei.

Oricât de aproape ar fi fost pericolul, vestea că cineva din bloc s-a infectat tot l-a dat peste cap pe domnul Chirilă. Pe cine sună mai întâi? Cum să calmeze pe toată lumea? Dacă mai sunt și alții?, erau gânduri care nu-i dădeau pace.

Când l-a sunat prima oară pe domnul Parău în spital, a realizat și mai bine cât de păcătos era virusul. Acesta, pensionar ca el, vorbea șoptit, nu mai mânca aproape deloc și cu greu putea să schimbe două vorbe. A aflat despre el că era într-un salon la etajul trei, „curățel”, alături de alți patru bărbați din comune apropiate orașului, și nu-și putea explica cum ajunsese virusul la el. Și soția domnului Parău, care era la un etaj mai sus, simțea un „rău general” și nu voia să audă de mâncare. Se gândeau amândoi la ce e mai rău. Știau de la părinții lor în vârstă și bolnavi că, dacă nu mai au poftă de mâncare, gata, n-o mai duc mult.

Domnul Chirilă a închis telefonul îngrijorat. Era preocupat să se ocupe de cealaltă urgență: oamenii din bloc așteptau de la el „să ia repede măsuri”.

Mai întâi a vorbit cu doamnele de la curățenie, care au reacționat prompt de fiecare dată, apoi a contactat firma care venea de două ori pe săptămână să facă dezinfecția ca să mai treacă încă o dată. A întrebat vecinii dacă au tot ce le trebuie – cine a avut nevoie de dezinfectant, i-a dat.

Toți cei din bloc care fuseseră în carantină sau în autoizolare aveau rude sau cunoștințe la care apelau pentru cumpărături, așa că schimburile între vecini n-au prea existat. De ajutor mai erau și voluntarii de la Direcția de Sănătate Publică, care au mers să le ducă pachetele cu mâncare direct la ușă, fără să colaboreze în vreun fel cu el sau cu asociația.

„Blocul e copia unei Românii”, crede Dumitru Chirilă, una cu oameni tot mai însingurați.

Domnul Chirilă nu-și imagina o asemenea criză când a preluat asociația, deși, privind în urmă, tot situațiile critice l-au împins să acționeze.

L-au presat vreo trei ani o mână de oameni să candideze pentru funcția de președinte. Făcea parte de ani buni din comitetul executiv al asociației și nu-i convenea că „nu se schimbă nimic”. Ar fi vrut să fie mai curat, să nu mai vadă țigări aruncate aiurea pe alei, să schimbe ușile care duceau la mansardele de pe bloc, care erau din cartoane și le zbura vântul la fiecare furtună.

Mulți locatari erau nemulțumiți de casele lifturilor, care aveau aceleași geamuri de când se construiseră blocurile în ’77, sparte și ponosite, iar când ploua, pătrundea apa printre utilaje și cu greu scoteau molozul de acolo.

Dar el nu voia să fie președinte neam. Se gândea că, la cei 65 de ani, cât avea atunci, nu e treabă ușoară să ai în grijă peste 600 de apartamente.

Până într-o zi, când s-a îngrozit. A văzut guri de canalizare fără capace, lăsate așa chiar lângă locurile de joacă ale copiilor. Atunci a hotărât să pună piciorul în prag. A zis că stă doar un an ca președinte, dar și-a dat seama că e prea puțin pentru câte erau de rezolvat.

„Treptat, capra vecinului s-a mutat la bloc”


Așa a fost dintotdeauna, pornit să rezolve probleme, să ajute, să liniștească apele. Pune asta pe seama unui episod dureros din trecutul familiei, care l-a ambiționat toată viața să găsească activități în care „să facă ce-i bine și drept”. 

Dumitru Chirilă a copilărit în comuna Vorniceni, județul Botoșani, iar când era copil, a văzut cum tatăl lui a fost dus la pușcărie pentru că a refuzat să-și dea pământurile la colectiv. Autoritățile comuniste i le-au luat oricum. Pentru că era invalid de război – un obuz i-a retezat brațul când lupta în fosta Cehoslovacie –, a fost închis doar două săptămâni, dar evenimentul a rămas o pată în dosarul familiei, catalogată „cu origini nesănătoase”. Persecuția asta i-a schimbat viitorul visat al fiului: n-a mai putut să-și urmeze studiile dorite ca să devină pilot de avion și a fost nevoit să falsifice o adeverință de nume ca să-și poată continua studiile. A urmat o școală tehnică în Constanța, acolo unde era stabilit fratele lui mai mare, s-a mutat la București pentru școala militară, de unde a plecat cu repartiție acasă, la Suceava.

A încercat să nu privească în urmă cu furie, deși face pauze lungi când vorbește despre istoria familiei sau cariera militară aleasă. De aceea a căutat să compenseze părți din trecutul umbrit cu activități care-i ofereau statut și ambiție: a fost președinte în comitetul părinților pe școală și la liceu în perioada studiilor celor doi copii ai lui – unde se implica să strângă fonduri pentru modernizarea băncilor din clase și bibliotecilor sau organiza balurile de absolvire –, a practicat sporturi diferite, înot, parașutism și box, și a căutat să repare constant ceva în jurul lui. De data asta, dezordinea din propriul său bloc.

Până acum câțiva ani, blocul n-a însemnat mai mult decât o cutie pentru el. „Oricum aș fi zugrăvit, tot cutie era. Indiferent cât m-aș fi uitat pe geam, vedeam aceeași imagine”, spune domnul Chirilă. A căutat mereu să iasă din ea, ocupându-și timpul liber după serviciu în sala de sport ori în weekenduri petrecute în natură, la Pojorâta, comuna între dealuri situată la o oră distanță de mers cu mașina de Suceava, unde se simte „acasă”. Deși viața la bloc nu i-a oferit prea multe satisfacții, încearcă acum s-o facă plăcută pentru alții.

Sergent Chirilă la 19 de ani (stânga), în armată, alături de un coleg din Sighișoara.
În anul I la Școala Tehnică din Constanța. De atunci poartă mustață.
Vals cu soția la nunta fiului lor, toamnă 2019.

Locuiește în blocul ăsta din 1980, la trei ani după ce a fost dat în folosință. Pe atunci, liftul acum părăginit abia fusese pus în funcțiune și era un simbol al progresului. Majoritatea vecinilor din blocul lui sunt cei pe care-i cunoaște din tinerețe, cu care a fost martor la schimbările din jur. Erau mai puține clădiri în cartier și mai mult o câmpie întinsă, își amintește domnul Chirilă. „Timpul a împins lucrurile spre mai multă gălăgie.”

Viața la bloc în anii ‘80 și-o amintește așa: n-aveau interfon, nici cheie să intri în scara blocului, copiii lor formau găști cu copiii vecinilor, iar de sărbători umblau platouri cu bunătăți pe holuri din ușă-n ușă.

Lumea era mai apropiată, mai săritoare, iar domnul Chirilă pune asta și pe seama entuziasmului tinereții. Avea loc adesea câte „o clacă”, o adunare cu vecini și apropiați, cu sprijinul cărora a turnat cândva placa de beton pentru un garaj cu mansardă construit în fața blocului. 

Nu știe să spună precis când s-a produs ruptura între oameni, dar ceva îl face să împartă vremurile în „înainte” și „după” Revoluție. Comunitățile s-au mai risipit odată cu venirea democrației, când fiecare s-a închis mai mult în carapacea lui, iar mersul până la vecina pentru făină a început să fie privit ciudat. „Treptat, capra vecinului s-a mutat la bloc”, spune domnul Chirilă, care simte că lumea trăiește acum după regula „fiecare pentru el”. 

Oamenii se implică din ce în ce mai puțin în viața comunității și asta o vede cel mai bine de când e la asociație. Dacă ceva trebuie făcut, nu mai participă toată lumea, cum era demult. Cu fiecare ședință, vin tot mai puțini vecini.

Așa s-a întâmplat și când a candidat el pentru funcția de președinte. N-a putut să fie ales din primul tur, pentru că n-au participat la vot jumătate din locatari + 1, cum cere legea. Iar la a doua încercare, chiar dacă au venit zece oameni, au fost suficienți să decidă că el va fi președintele. Treaba asta l-a întristat, pentru că simte că e reprezentantul unei minorități – singura care arată că-i pasă. 


De când Suceava a devenit Wuhanul României, domnul Chirilă a simțit o forfotă în bloc, deși, culmea, se întâlnea tot mai rar cu vecini pe scări. Oamenii erau speriați și-l sunau deodată „pentru orice”. Mulți erau scandalizați când zăreau pe vreunul dintre cei care se întorseseră din străinătate, care ar fi trebuit să stea în autoizolare, plimbându-se în voie, deși regulile erau altele. „Oamenii, săracii, erau vigilenți de frică”, spune el.

Voiau să afle dacă într-adevăr pot ieși afară doar în cazuri excepționale, dacă se schimbă programul la casierie sau pur și simplu să schimbe impresii despre restricțiile din ordonanțele militare. „Ceea ce se impune nu e deloc plăcut, dar e benefic când percepi riscul”, le spunea el, ca o lecție învățată în cei peste 30 de ani de carieră militară.

Domnul Chirilă s-a gândit că va fi rău încă de când a văzut situația din China. Când se întâlnea cu vecinii, mai schimbau câte-o vorbă despre coronavirus și-l contrariau părerile unora că „e doar o gripă banală”. Vedea la televizor oamenii echipați în combinezoane, care-i aminteau de dezastrul din 1986 de la Cernobîl, „de peste drum”, și asta-l neliniștea. Cu cât virusul se extindea mai mult, cu atât îl supăra că măsurile nu erau luate mai drastic.

Teama asta l-a împins pe el să ia măsuri mai din timp. Înainte cu o săptămână de instalarea stării de urgență în toată România, când încă „erau recomandări de conduită”, nu interdicții, a făcut solicitare la autoritățile locale ca toate scările din blocurile pe care le administrează să fie dezinfectate, iar străzile din jur, spălate. A schimbat e-mailuri cu biroul asociațiilor de proprietari din cadrul primăriei ca să înțeleagă cât de mare e pericolul și a primit o listă de recomandări de cum îl poate preveni. Printre ele – mai văzuse și pe Facebook –, să așeze covorașe îmbibate cu clor la intrările în blocuri.

O parte din aceste servicii au fost finanțate apoi prin ordonanțele militare, iar pe scările de bloc au fost montate dozatoarele cu dezinfectant, care erau umplute de autoritățile sucevene cam de trei ori la 14 zile. Locatarii au fost mulțumiți, dar unii i-au spus că nu le-au apăsat nici măcar o dată, fiindcă s-au învățat repede să meargă cu mănuși și gelurile dezinfectante în buzunar.

După câteva săptămâni, a mers într-o inspecție prin scări și a fost mâhnit că trei dozatoare fuseseră furate, iar la alte cinci le lipseau capacele. „De ce nu lași să funcționeze un lucru care e în beneficiul tău și al celor din jur? De ce dai cu piciorul în el?”. E o dilemă pe care n-o poate înțelege.

Domnul Chirilă a vrut să asigure în primul rând „siguranță” echipei din asociație, așa că le-a cumpărat materiale de protecție ca să-și poată face în continuare treaba. A comunicat asociației cheltuielile pe care voia să le facă în plus, le-a trimis un proces verbal care a circulat pe la toți să-l semneze că sunt de acord. Toți au înțeles că nu e vreun „moft” de-al lui, ci „o necesitate a comunității”, așa că au semnat în unanimitate. 

Conform legii asociațiilor de proprietari 196/2018, „echipa” e formată dintr-un administrator – o femeie „de nădejde” care are, printre altele, rolul de casier și contabil și care, spune domnul Chirilă, face mai toată treaba din asociație; mai e și un comitet executiv format din patru membri, desemnați de locatari, care avizează documentele asociației, pe care domnul Chirilă ar prefera să poată să și-i aleagă el „din gospodarii blocului”; un rol important îl are și cenzorul, care supraveghează pe cei din conducere că respectă legislația și verifică cum s-au cheltuit bugetele. Fiecare primește un salariu lunar, iar cel al domnului Chirilă, spune el, e mai mic decât al unei doamne de serviciu.

În pandemie, domnul Chirilă a simțit mai mult ca oricând că baza stă în cele trei doamne care fac curățenie în toate cele 12 blocuri pe care le conduce, așa că le-a dat spirt, clor, mături și mai multe mopuri ca să nu se curețe scările cu aceleași de prea multe ori. Pe fiecare a echipat-o cu măști, mănuși și spray-uri dezinfectante de buzunar și le-a sugerat să-și pună pe cap un batic legat la spate, pe care n-ar fi rău să-l stropească cu soluție din când în când. 

S-a mai necăjit când doamnele nu-l ascultau. Uneia dintre ele chiar i-a tăiat prima promisă peste salariu pentru că n-a respectat regulile de protecție. „I-am spus de trei ori și tot n-a înțeles: «Măi, Aurico, dă-o încolo de treabă, de câte ori ți-am zis? Poartă masca aia!»” Pe urmă i-a părut rău, că știe câte necazuri are pe cap, dar se gândește să-i dea prima cu altă ocazie.

Tuturor le-a fost greu să se obișnuiască cu atâtea reguli noi, spune el. Nici lui nu i-a fost ușor să renunțe la plimbarea zilnică până la asociație – o cameră de nouă metri pătrați dintr-un bloc pe strada Lazăr Vicol, împărțită în casierie și-un colț cu birou, care a devenit spațiu de depozitare pentru dezinfectanți și mopuri.

Recunoaște că a fost și „neastâmpărat”, când a făcut escapade la Șcheia, comuna lipită de Suceava, ca să stropească pomii fructiferi dintr-o livadă de 12 ari de care are grijă împreună cu fiul lui. Partea bună de când stă acasă e că a reușit să facă mai multe abdomene, crescând numărul de la 10 la 20 de exerciții zilnice.

Ca președinte, a avut și unele propuneri care n-au prins deloc la oameni. Primele afișe pe care le-a lipit pe scările blocului erau cu contul bancar al asociației, prin care le sugera oamenilor să plătească întreținerea online, să nu mai treacă pe la casierie – putea să-i numere pe degete pe cei care o făceau deja. La fel de puțini au răspuns după apelul lui. Aproape trei sferturi din locatari sunt vârstnici care nu se pricep cu online banking-ul și care preferă să vină la casierie pentru că „așa mai schimbă o vorbă, mai cer explicații la cheltuieli”. 

Cea mai mare schimbare în pandemie a simțit-o într-o zi însorită după Paște, când a fost brusc conștient cât de pustii erau străduțele pe care trece în drumul său spre asociație. N-a mai simțit nimic din agitația cotidiană de primăvară, când vecinii începeau să ocupe băncile din fața blocului, iar copiii, locurile de joacă.

Pe drum s-a întâlnit cu un vecin și parcă ceva i-a ținut pe loc. S-au dat fiecare înapoi. „Am avut un sentiment diferit, ne uitam unul la altul cu rezervă și răceală. Nu mai puteam să mă exprim prin gesturile pe care le făceam altădată. Am dat din cap în loc să strâng mâna omului”, spune domnul Chirilă.

Ca și domnul Chirilă, președinții de asociații de proprietari din toată țara s-au trezit odată cu starea de urgență într-o situație cu totul nouă, pe care nu știau cum s-o gestioneze. Mihai Mereuță, președintele Ligii Asociațiilor de Proprietari – Habitat, spune că majoritatea președinților au fost tensionați mai ales în primele două săptămâni, când erau sceptici că autoritățile locale vor asigura soluțiile de curățare și dozatoarele, așa cum promiteau. Unii se plângeau că nu primiseră dozatoare suficiente pentru toate scările, alții, că nu aveau deloc. Câțiva au improvizat prosoape cu clor la intrarea în bloc sau au comandat din timp de pe eMag soluții și măști pe care le-au oferit oamenilor din bloc. 

La o asociație din Vâlcea, președintele de bloc care lucrează într-o tipografie a lipit autocolante de distanțare în fața liftului și le-a distribuit fluturași oamenilor cu informații din surse oficiale despre coronavirus, după ce grupul lor de WhatsApp se umpluse cu teorii ale conspirației. 

Ceva bun a adus totuși pandemia în viața de asociație: odată cu restricțiile de distanțare, mulți dintre locatari au aflat pentru prima dată că pot plăti întreținerea prin transfer bancar, opțiune care există de doi ani.


Domnul Chirilă spune că „n-au fost la vedere” nici plângerile, nici vreo laudă pentru măsurile luate de el în pandemie. E mai obișnuit să primească vești de la „cârcotașii” care vin să-i facă reclamații. 

Discuțiile se aprind, aproape de fiecare dată, în jurul banilor. Sunt locatari care îi solicită bon pentru fiecare reparație la o țeavă spartă sau îi cer explicații de ce e nevoie de un salariat pentru apometre. A fost reclamat la biroul asociațiilor de proprietari din cadrul primăriei locale pentru o investiție la conducte, iar el n-a avut încotro, s-a prezentat cu dosarul cu acte și chitanțe.

Acum un an, a făcut mai multe solicitări la primărie ca să pună un stâlp de iluminat într-o parcare întunecată lângă un bloc, dar apoi s-a trezit cu reclamații de la un locatar că nu poate dormi noaptea din cauza luminii. Nu mai știe cum să procedeze în astfel de situații, rămâne doar cu un gust amar.

„Un bloc e copia unei Românii”


În perioada pandemiei a avut de furcă cu o vecină, deși conflictul e mai vechi. A primit peste 140 de reclamații care o vizau pe doamna care obișnuiește să le lase mâncare pisicilor și câinilor dincolo de gardul spitalului. Locatarii s-au speriat mai mult acum pentru că, din cauza situației alarmante din spital, animalele ar putea fi și ele purtătoare de coronavirus și-l împrăștie prin cartier. Deși nu există studii că animalele ar fi purtătoare, domnul Chirilă preferă să fie rezervat. „Știu că animalul e un companion care-ți alungă stresul, dar nu înțeleg. În această situație, ar trebui să fim beneficiarii bucuriei și nu să beneficiem cumva de bolile animalelor”, spune el. 

N-a reușit să împace taberele, dar nici nu vrea să se lase mâhnit de situație: „La noi în Bucovina e o vorba: dintr-un păduche n-aruncăm cojocul pe foc”, spune el.

Domnul Chirilă glumește că munca la asociație nu-i oferă „nimic decât supărări”, iar asta se poate observa și în părul său grizonant. „Un bloc e copia unei Românii”, spune el. „Cuprinde o mare faună de mentalități și la nivel macro cred că la fel se gândește. Nu voi fi niciodată la înălțimea dorințelor fiecăruia, n-am cum. Unii o să mă reclame, alții mă mai laudă.” În lumea asta diversă, simte că rolul lui de președinte e unul singur: să reușească, în limita posibilităților, ca „cetățenii lui” să simtă că lucrurile s-au îmbunătățit și nu s-au înrăutățit.

Ar vrea să-și continue treburile la asociație pe care le-a început, dar nu știe dacă-l mai lasă copiii. Familia i-a spus de mai multe ori să lase totul baltă, când au văzut cât se consumă, dar el n-a putut „să lase căruța în drum” chiar în plină criză. 

De când e în fruntea asociației, domnul Chirilă e mulțumit că capacele de canal sunt la locul lor. A mai reușit să elimine țarcurile cu pubele de gunoi, pe care le-a înlocuit cu containere îngropate unde se colectează selectiv și așa a scăpat și de oamenii care veneau și făceau vraiște căutând prin gunoaie. Datoriile s-au redus (de la 1,17 milioane de lei la 700.000), la fel și cheltuielile asociației, înlocuind, de pildă, becurile de pe scări cu leduri pe bază de senzori, care au mișcorat consumul de curent cu 60%. 

Pandemia i-a făcut pe oameni și mai reci, spune domnul Chirilă.

Cel mai mult își dorește să vadă strada Luceafărului, asfaltată, cu borduri noi și cu canalizarea modernizată. „Sunt doar două guri de canal pe strada asta îngustă și se fac bălți. Când trece câte o mașină sare apă direct pe geamurile oamenilor, le intră în casă.” Treabă e ca și făcută, spune domnul Chirilă, după ce a obținut finanțare de la primărie. Trebuie doar să înceapă lucrările – asta dacă nu cumva au tăiat din fondurile de la investiții de când cu pandemia.

Cheltuielile asociației din cauza diferențelor dintre consumul real la apă și cel raportat de locatari pot fi și ele micșorate. Până acum, considera că un sistem tehnologizat pentru citirea apometrelor prin unde radio ar fi mai eficient, dar și mai costisitor. Domnul Chirilă a făcut un calcul: costul pentru telecitirea apometrelor pe-o lună reprezintă salariul domnului Parău pe un an și jumătate. De aceea l-a angajat cu ora, ca să meargă ad-hoc prin bloc să le verifice, după ce a găsit diferențe și de 300 de metri cubi la apă.

Dar acum se gândește serios să facă investiția asta. A discutat despre schimbarea asta inclusiv cu domnul Parău, care după trei săptămâni de spital s-a întors acasă sănătos împreună cu soția. Domnul Parău a povestit cât l-a impresionat grija asistentelor care aveau în unele zile cizmele ude de transpirație din cauza echipamentelor sufocante, și bucuria că-și revine încet, pe care simțit-o după ce a mâncat cu poftă o banană. Discuția a alunecat către o realitate incomodă: pentru că cheltuielile asociației nu mai puteau acoperi salariul domnului Parău, acesta era nevoit să intre în concediu fără plată. Nu și-au ascuns nici faptul că oamenii l-ar primi la ușă cu reticență, așa că serviciile domnului Parău pentru asociație erau nesigure. Domnul Parău i-a recunoscut și el că, de când s-a întors acasă, are sentimentul că e privit ca o oaie neagră într-o turmă albă.

„Pandemia a făcut ca lumea să fie și mai rece față de cum era. Teama insuflă întotdeauna și alte dedesubturi”, spune domnul Chirilă, care crede că relațiile dintre oameni nu vor mai fi la fel. O simte deja la bloc, pe stradă sau la coada de la magazin. Chiar dacă oamenii au început să circule mai mult de pe 15 mai, când s-au ridicat restricțiile, iar orașul Suceava a ieșit din carantină, merg în continuare încorsetați. „Înainte se făcea atmosferă stând la o coadă sau la o adunare în scara blocului. Oamenii se întindeau la povești și comentau de toate. Acum mai mult tac.”

Situația apăsătoare din bloc și din oraș l-au neliniștit pe domnul Chirilă: nu cumva a luat și el virusul? În ultimele două luni a încercat să-și ia toate măsurile de protecție – deși încă-l deranjează masca pentru că poartă ochelari și i se aburesc mereu lentilele –, dar a început să se întrebe mai des: „Și totuși dacă?”. A umblat mult pe afară, prin scările blocurilor, a interacționat cu diverși oameni, iar situația în oraș devenise așa: fiecare cunoștea pe cineva care știa pe cineva care fusese infectat.

S-a gândit că șansele să aibă și el coronavirus sunt mari, chiar dacă n-a avut niciun simptom.

După ridicarea restricțiilor, domnul Chirilă n-a mai vrut să stea cu frica asta. A mers la o clinică privată să-și facă testul COVID-19, să se convingă dacă virusul a trecut pe lângă el sau nu. „Vreau să am siguranța asta, că nu pleacă răul de la mine”, a spus. Medicii i-au luat probe din gât și din nas, i-au făcut analizele de sânge și câteva zile a așteptat rezultatul. Domnul Chirilă n-a avut emoții, dar când a primit telefonul, vestea tot i-a făcut inima să bată tare: testul era negativ.

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.


Acest articol apare și în:


Un comentariu la „La Suceava, virusul a fost la câteva uși distanță

  1. Eu cred ca distantarea sociala impusa de COVID-19, aceasta mare belea care s-a abatut asupra oamenilor, in final va micsora mult distanta intre oameni. Trebuie sa fim impreuna.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *