Sunetul liniștii

O incursiune în colorata lume a sunetului alb.

În octombrie anul trecut, înainte să plecăm la festivitatea mea de absolvire a facultăţii, părinţii scotoceau, aplecaţi deasupra bagajului cu care veniseră la Londra. După un minut mi-au înmânat cu grijă un uscător de păr negru. Era cadoul perfect – avea trei trepte de căldură şi două de intensitate –, mai ales că cel pe care îl aveam, mic şi albastru, era parţial topit şi-ngălbenit pe-o parte şi se oprea cam la cinci-opt minute de la supra-încălzire. Dar nu de asta era un cadou perfect, ci pentru că am o dependenţă uşoară de ce se cheamă sunet alb, sau white noise, şi anume de zgomotul emis de uscătorul de păr.

De pe la patru-cinci ani, de când tunsoarea mea scurtă, băiețească a fost înlocuită de șuvițe lunguiețe șaten-deschise, începusem să înfrunt, tot mai îndârjită, întreg procesul îmbăierii, care nu-mi plăcea deloc. Se mai lăsa cu câte-un țipat sau cu câte un prosop ud leoarcă, pe care insistam să îl țin la ochi până îmi limpezea mama părul, dar mă conformasem. Odată ce treceau chinurile, abia așteptam uscatul părului. Scenariul era același de fiecare dată.

O zbugheam îmbrăcată-n pijamaua alb-flaușată, în dormitorul părinților, mă înfofoleam cu plapuma și o așteptam cuminte pe mama. Foehnul, la vremea aceea cel al bunicii, alb cu două butoane, unul galben și unul negru, era de obicei în priză, așezat dinainte pe noptieră fie de tata, fie de bunica. De îndată ce mama îl pornea, închideam ochii și îmi cream în minte o versiune reinterpretată a Fetiței cu Chibrituri de Hans Christian Andersen. O copiluță orfană, cu chip nedefinit, bătea străzile la pas prin zăpadă, în ajun de Crăciun, în speranța că cineva îi va asculta rugămintea și o va primi în casă. După câteva uși trântite în nas, fetița se așeza plângând pe o bancă veche în fața unei case cu ferestre mari. Din casă ieșea întotdeauna o femeie cu voce blândă, care o invita înăuntru la o masă caldă, și cam tot pe atunci îmi era și părul uscat și adormeam fericită.

Așa am crescut îndrăgind foehnul. Sunetul mă-nvăluia ca un halat invizibil, iar atingerea mamei îmi dădea o stare de bine, de confort și siguranță. În unele dimineți în care mă pregăteam să merg la școală, atât în generală, cât și în liceu, foehnul era așezat pe-un colț de pat, mergând în gol, fără direcție, iar alteori îndreptat spre mine, doar pentru că îmi plăcea senzația.

Când am plecat din România, în urmă cu aproape patru ani, nevoia de a avea foehnul pornit a crescut de la o dată sau de două ori pe săptămână, la aproape în fiecare zi, timp de câteva zeci de minute. Niciodată nu urmam un tipar anume dar, de obicei, când eram stresată înainte de examene, sau când lucram la proiecte pentru facultate, mergea cu orele. Tot atunci am început să mă întreb cât de sănătoasă și de normală era pornirea mea. Așa am început să caut răspunsuri, întrebând experți, dar și alți oameni cu experiențe similare.

*

Împărțim amalgamul de sunete pe care le auzim zi de zi în semnale de alarmă, cum ar fi claxonul unei mașini, și sunete care ne liniștesc și evocă un sentiment de siguranță sau de plăcere, fie că e vorba de cele din natură, de muzică, sau de foehn. Când ne naștem, am aflat de la psihoterapeutul Andreea Răduță, la care am ajuns pentru că voiam să îmi explice cum ne raportăm la sunetele din jurul nostru, începem să le stocăm într-o memorie auditivă relativ goală. Ulterior ajungem să asociem permanent zgomotele primite prin ureche cu tiparele familiare din memorie și cu o serie de emoții.

„Memoria somatică sau senzorială”, spune Răduță, „presupune faptul că în corpul nostru pot rămâne înscrise pentru mult timp, uneori chiar pentru toată viața, o bogăție de senzații: auditive, vizuale, olfactive, gustative sau kinestezice care au fost importante pentru noi la un moment dat și ne-au marcat emoțional, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ. Se pare că într-adevăr, prin intermediul simțurilor, amintiri din trecut ce păreau uitate sau inaccesibile pot reveni cu intensitate în prezent”.

Auzul uman percepe, în mod normal, sunete cu frecvențe – vibrații audibile periodice – cuprinse între 20 Hz, cea mai gravă notă a tubei, spre exemplu, care e deseori inaudibilă, și 20.000 Hz, care ar putea fi țiuitul emis la televizor atunci când o televiziune nu mai transmite. Când un zgomot conține cantități egale din toate frecvențele pe care le putem auzi, de la cea mai joasă până la cea mai ridicată, ce auzim de fapt este sunet alb. La fel cum lumina albă, primită de la soare, e compusă din fascicule colorate diferit, roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, și violet, așa și sunetul alb e o combinație a tuturor frecvențelor distincte de sunet – de unde îi vine și denumirea. Vântul șuierând, un râu curgând, valurile mării, zgomotul foehnului, al aspiratorului, al aerotermei, puricii de la televizor, cam tot ce face „shhhh” sau „wooosh”, e sunet alb. Variații ale sunetului alb sunt sunetul roz (pink noise), respectiv sunetul maro (brown noise), care păstrează aceeași consistență a sunetului, dar conțin mai multe frecvențe joase, iar diferențele dintre cele două sunt aproape imperceptibile pentru urechea umană.     

În context socio-cultural, felul în care ne raportăm la sunet și cum ne influențează a devenit din ce în ce mai important în ultimele decenii, îmi explică Mack Hagood, profesor la Universitatea Miami din Ohio și cercetător etnologic în media digitală și tehnologiile sunetului. Hagood studiază felul în care oamenii folosesc „media audio” ca să controleze spațiile care-i înconjoară, dar și interacțiunile sociale, și simțul sinelui. Acum lucrează la o carte despre „media audio-spațială”, adică toate dispozitivele și aplicațiile pe care le folosim pentru a ne crea o senzație de confort prin sunet. Pe Hagood l-am contactat, ca să-l întreb mai multe, după ce-i citisem o lucrare despre căștile care anulează zgomotele de fundal, folosite în timpul zborului cu avionul.

În sistemele economice liberale fiecare persoană e responsabilă de autocontrol, de productivitatea și randamentul pe care îl dă. Astfel, subiectivitatea gândurilor și sentimentelor noastre ne îngrijorează și simțim nevoia să fim stăpâni pe ele, pentru a fi productivi, iar de multe ori zgomotele din jurul nostru sunt cele care atentează la acest echilibru.

„Ne îndreptăm spre o economie la baza căreia stă cunoașterea, iar ceea ce facem depinde mai puțin de lucrul manual, și mai mult de cum ne folosim mintea. Concentrarea devine foarte importantă și sunetele din jur intruzive”, spune Hagood.

La fel ca în versiunile mai vechi ale mitului lui Orfeu, în care muzica acestuia i-a făcut pe argonauți să nu audă ademenirile sirenelor, cea mai frecventă întrebuințare a sunetului alb e să mascheze alte sunete și să faciliteze concentrarea (deși unii cercetători susțin că e factor perturbator). Au apărut în consecință diverse dispozitive, căști ce anulează zgomotele, aparate generatoare de sunet, aplicații pentru telefonul mobil, radiouri online sau mp3-uri care emit sunet alb, fie el foehn, zgomot de ploaie sau o combinație ciudată între cele două.

*

Acum patru ani, cam la o lună după ce s-a născut Adina, fiica Mihaelei, economist, 33 de ani, și a lui Horia Văleanu, programator, 33 de ani, acesteia i-au apărut colici, durerile de burtă comune la nou-născuți. Adina plângea mult și erau nopți în care la 3 sau 4 era încă trează, iar Mihaela și Horia, cu care am luat legătura după ce citisem postarea „Tehnici de adormit copiii” pe blogul lui Horia, erau extenuați. Au încercat să o adoarmă legănând-o, în brațe sau pe o pernuță pe genunchii unuia din ei, cu muzică de fundal – o dată a adormit cu Sweet Child O’ Mine –sau alte trucuri de care auziseră. Nu prea funcționa nimic, așa că au căutat alte răspunsuri la medicul pediatru al Adinei. Se gândeau că poate un sirop sau medicament ar fi soluția, dar asta ar fi însemnat să trateze efectul, nu cauza, ceea ce, cred ei, nu e recomandat la cei mici. Când le-a fost sugerat zgomotul foehnului de către pediatru, au fost puțin sceptici, fiind o metodă empirică. Cea mai mare temere a Mihaelei era că Adina se va speria de zgomot și va adormi de frică. Foehnul mic și bleu era așezat pe brațul canapelei, în apropiere de pătuțul Adinei, dar orientat în sens opus pentru a nu degaja căldura spre ea. Când îi dădeau drumul, sunetul parcă o paraliza. Se oprea din plâns și se calma imediat. Metoda a funcționat cam până pe la patru-cinci luni, când i-au trecut durerile cauzate de colici, dar nici nu mai era așa mare nevoie, fiindcă dormea mai bine. Adina nu a crescut cu niciun soi de afinitate pentru foehn, din contră, spune Horia, care crede că nu-i face așa mare plăcere să i se usuce părul. Au încercat metoda și cu Ștefan, băiețelul lor de aproape un an, dar cu el n-a funcționat. Poate și pentru că a fost mai liniștit decât Adina, care dintotdeauna a fost un copil plin de energie.

Andreea Răduță, psihoterapeutul, spune că anumite sunete albe, cum ar fi zgomotul ploii, al vântului, al mării, sau sunetele electronice ale muzicii de relaxare, sunetul uscătorului de păr sau al aspiratorului, recreează universul sonor al copilului din uter. „Maschează alte sunete deranjante din mediu, calmează bebelușii și îi ajută să adoarmă mai ușor.”

Elena David, medic rezident în gastroenterologie, 30 de ani, a știut că sunetul alb va fi un ingredient important în „rețeta ei pentru un somn bebelușesc” încă dinainte să se nască Filip, care are acum un an și patru luni. Dădusem de „rețeta” Elenei pe blogul ei și i-am scris un e-mail, despre mine, foehn și sunetul alb, și am întrebat-o dacă ar vrea să vorbim. Ea citise cărți, bloguri și recomandări ale Academiei Americane de Pediatrie despre parenting, și înțelesese rolul pe care îl joacă sunetul alb pentru nou-născutul care, din burta mamei, unde e gălăgie mare, vine într-o liniște nenaturală.

Împreună cu soțul ei, a încercat să formeze o rutină pe care Filip să ajungă să o asocieze cu ideea de somn. Elena îi vorbește când îl înfașă, îi cântă cam un minut, iar de îndată ce simte că se relaxează, îl pune în pătuțul de lemn cu zăbrele să adoarmă. Într-un colț se aude mai mereu, dintr-un mobil negru și vechi, murmurul sunetului alb.  

Îi cumpăraseră inițial un ursuleț care trebuia să facă felurite sunete, dar n-a prea funcționat. Au folosit apoi niște înregistrări de pe un site, de sunet alb suprapus peste valuri sau sunet alb combinat cu bătăi de inimă, exact ca în uter, dar li s-au părut deranjante fiindcă nu erau uniforme. Au descoperit apoi o înregistrare de două ore pe YouTube, cu zgomotul uscătorului de păr, pe care o folosesc de atunci pe repeat. Sunetul alb merge acum doar ziua, ca să înece zgomotele de fundal de prin casă. Au încetat să-l mai folosească noaptea cam de când Filip a împlinit un an și au simțit că ar fi bine să fie liniște pe parcursul somnului.

Chiar dacă Filip i-a ținut treji doar o singură noapte, atunci când s-au întors de la maternitate, Elena crede că e important să-i creezi copilului oportunitatea să se odihnească. „Mi se pare o greșeală ideea de la care se pornește din start, că trebuie să adormi copilul. Poți să-l ajuți, adică să-l înfeși, să-i pui sunet alb, să-l pui în pat, dar nu cred că ar trebui să-l adormi tu. Copiii sunt capabili să adoarmă dacă le dai ocazia și crezi în capacitățile lor.”

Elena, la fel ca mine, a crescut îndrăgind uscătorul de păr. Și chiar dacă au ajuns să folosească și ei înregistrarea de sunet alb ca să doarmă mai bine, în unele seri, Elena lasă puțin foehnul pornit pe noptieră cu aerul cald îndreptat spre ea, pentru că îi place.

*

În 1998, Gabriela Crăciun moțăia întinsă pe canapea, cu geamul deschis. Era o seară răcoroasă, dar plăcută. Nici chiar iarnă, nici prea primăvară, și mirosea a pământ reavăn. Ca printr-o străfulgerare, urechile au început să-i țiuie.

„Sunetul ascuţit era altceva decât ceea ce auzisem vreodată până atunci. Un ţiuit rece ca spaima. Un sunet care îmi lua nervii în stăpânire; îl simţeam umflându-mi-se în cap şi întinzându-şi tentaculele prin tot corpul, ca o caracatiţă. Inima a început să-mi bată alert, cu putere”, scrie Gabriela pe blogul pe care l-a ținut doi ani.

A încercat să adoarmă, în speranța că-i va trece. După puține ore de somn chinuit, țiuitul era tot acolo. S-a gândit înspăimântată că sunetul ar putea fi permanent. 

Tinnitus, sau acufene, e perceput ca un sunet continuu și e asemeni unui bâzâit sau șuierat, a cărui intensitate variază de la caz la caz. Fără să existe tratament pentru această condiție până în momentul de față, conform Institutului Național pentru Surditate și Alte Deficiențe de Comunicare din SUA, 32% din întreaga populație a lumii e afectată de o formă de tinnitus. Împărțit în tinnitus subiectiv și obiectiv, cel din urmă e mai rar și poate fi depistat din exterior de către un medic specialist cu dispozitive ajutătoare. Chiar dacă mai comun, în jurul tinnitusului subiectiv sunt încă multe necunoscute. Pawel Jastreboff, neurocercetător și inițiatorul Tinnitus Retraining Therapy la începutul anilor ’90 (Terapie de Reeducare a Tinnitusului sau TRT), îl numește „sunet fantomă” sau „muzică a creierului” pentru că doar suferindul îl aude.

De cele mai multe ori tinnitusul e o consecință a pierderii parțiale sau totale a auzului la una sau ambele urechi, dar e cauzat și de tulburări sau dereglări fie metabolice, fie neurologice. „Tinnitusul poate avea adeseori și componentă psiho-somatică”, spune psihoterapeuta Andreea Răduță. „Apare frecvent în viața cuiva după un eveniment traumatic sau șoc emoțional puternic.”

Șezând pe scaunul rotund, metalic și fără spătar, din cabinetul medicului la care venise pentru consult, Gabriela era sfătuită să doarmă și să se liniștească. Îi era capul plin de sunete stridente. Medicul i-a recomandat Xanax. Și Preductal. Și vitamine. Le-a luat cu sfințenie, dar țiuitul era tot acolo.

„Fiecare trezire era un coşmar care mă trimitea într-un univers sonor dur şi înnebunitor”, spune Gabriela, care avea 32 de ani când i s-a declanșat tinnitusul. „Nu mai voiam să mă trezesc. În trei luni m-am îngrăşat şapte kilograme. Eram amorţită şi nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine. Nu-mi păsa dacă urma să mor, voiam doar să nu îmi mai ţiuie capul. După trei luni de calvar, doctorii continuau să ridice din umeri.” Cu vreo doi-trei ani înainte să-i apară țiuitul, la un control ORL, medicul i-a spus Gabrielei că s-ar putea să aibă otoscleroză, boală ce îngreunează transmiterea sunetelor de la timpan la urechea internă. Nu i-a fost pus atunci un diagnostic și nici mai târziu, când tinnitusul a devenit permanent. Învățase între timp să citească pe buze, fiindcă nu mai auzea aproape deloc. A găsit refugiu în lucruri care odată îi făceau plăcere. S-a apucat de tricotat, și-a redecorat casa, și a investit timp și energie într-un website despre tinnitus. Altfel, ar fi continuat să-și trăiască conștiincioasă depresiile. Se gândea însă în permanență la cei doi băieți ai săi, cărora nu le spusese de tinnitus, și la soțul care i-a fost mereu alături, singurul care ştia cu ce se luptă.

Când tinnitusul se ivește pentru prima dată e un semnal sonor complet nou, fără să aibă vreun tipar în memoria auditivă. Până ca pacientul să înțeleagă ce presupune, e primit cu suspiciune. „Se va înrăutăți?”, „Oare am o tumoare?”. Tinnitusul devine o amenințare, care la fel de ușor se transformă în fobie. Teama de necunoscut înrăutățește țiuitul. „Aceste emoții negative au ca efect amplificarea tinnitusului și se creează astfel un cerc vicios greu de oprit”, spune Răduță.

La baza Tinnitus Retraining Therapy stă reeducarea sistemului auditiv la nivel subconștient, pentru ca pacientul să accepte afecțiunea, indiferent cât de neplăcută e. Întregul proces, cel mai popular la momentul actual pentru ameliorarea tinnitusului, e de regulă condus de o echipă multidisciplinară de specialiști: ORL-ist audiolog, ORL-ist și psihoterapeut. În partea subconștientă a creierului, care vizează auzul, dincolo de urechea internă, dar înainte de percepția conștientă a sunetului, celulele nervoase sunt programate să detecteze semnale sonore din nevoia de a auzi. Terapia de reeducare implică reprogramarea acestor rețele de celule care detectează în mod selectiv „muzica creierului” din sistemul auditiv. În România, prima şedinţă de consiliere audiologică din cadrul TRT a avut loc în aprilie 2011 la Clinica Urechii din București, la care psihoterapeuta Andreea Răduță e colaborator.

O metodă ajutătoare în programul complex de readaptare a pacienţilor cu tinnitus o constituie sunetul alb. „Sunetele albe sunt folosite în terapia pacienților prin aparate de auz care emit sunete ce maschează tinnitusul pentru a facilita somnul, de exemplu”, spune Răduță. Chiar dacă rolul sunetului alb nu e de a masca în totalitate ţiuitul, fiindcă rămâne de regulă la o intensitate mai scăzută a frecvenţelor, face tinnitusul mai suportabil.

Gabriela era în Germania câțiva ani mai târziu, când a văzut un magazin de proteze pentru tinnitus. Era închis, dar s-a uitat mirată mult timp în vitrină. Ar fi vrut ca și în România să se știe mai multe despre tinnitus la vremea respectivă. Proteză nu avusese niciodată.

Fără să realizeze, Gabriela a intuit terapia sunetului alb. Își dăduse seama că valurile mării o liniștesc, așa că profita de ocazie și mergea câteva zile pe lună vara la mare, iar acasă își luase o fântână de interior ca să mascheze țiuitul cu clipocitul apei. În 2009, la mai bine de zece ani de la primul țiuit, Gabrielei i se făcea implant cohlear, pentru a-i reda auzul, operație pe care a amânat-o mulți ani la rând de teamă că va surzi de tot. A fost dezamăgită când, după intervenție, deși auzea bine, tinnitusul încă persista (s-a diminuat în timp). Fusese un șoc să audă vocea soțului, și se bucura de micile detalii ca foșnetul lenjeriei de pat sau șuieratul vântului. Gabriela spune că acum aude de nota 9, chiar dacă tinnitusul e tot acolo, și că nu mai observă micile detalii. 

*

Căutările de hair dryer noise pe Google m-au dus la clipuri pe YouTube cu înregistrări de foehn făcute de amatori. Unele aveau sute de mii de vizualizări și sute de comentarii de la oameni ca mine, pentru care foehnul a devenit un obiect indispensabil. Am fost surprinsă și ușurată în același timp să văd cât e de răspândită practica. Așa am ajuns să citesc despre sunetul alb, să probez și alte sunete, curioasă dacă au același efect liniștitor, să îmi instalez aplicații de sunet alb pe telefon, pe care să le șterg imediat fiindcă mai mult mă enervau. Nimic în afara zgomotului autentic nu mă mulțumea. În toate căutările mele lipseau însă răspunsuri care să explice implicațiile psihologice ale sunetului alb și ce declanșează nevoia repetată de a-ți petrece o bună parte din zi cu un huruit pe care mulți îl găsesc deranjant.

Discuțiile cu Keren Rosner, psiholog și psihoterapeut, m-au ajutat să înțeleg că efectul indus de sunetul alb, zgomot de fond care are același ritm monoton, se manifestă ca o transă ușoară. În cazul meu, însemnătatea foehnului variază, dar e strâns legată de două constante din copilărie: derularea repetitivă a episodului cu fetița, a cărei rezoluție era întotdeauna pozitivă, și prezența mamei.

Ori de câte ori mă preocupă lucruri cu o finalitate imediată, la nivel inconștient, sunetul îmi dă o securitate interioară, și îmi reconfirmă faptul că lucrurile vor ieși bine. Când sunt îngândurată sau stresată, foehnul e o prezență exterioară care diminuează intensitatea gândurilor și readuce un echilibru. Alteori, când nevoia de sprijin e mare sau când mă simt singură, sunetul se transformă într-un vehicul prin care retrăiesc emoția din copilărie și îl asociez cu siguranța pe care o trăiam atunci când mama îmi descurca zulufii în timp ce îmi usca părul. Nevoia mea de a avea foehnul mergând e centrată pe o emoție pozitivă accesată inconștient.

Acum, foehnul pe care mi l-au făcut cadou părinții merge cam de două ori pe zi, șase zile din șapte, în calupuri de câte 20-30 de minute. Când mă pregătesc dimineața în fața oglinzii, e așezat pe pervazul geamului și merge în gol. Pe noptieră îl las seara, când citesc, și merge în gol. Când stau la birou acasă, îl pun într-un sertar, proptit de niște cărți, și merge în gol. Singura diferență e că acum știu de ce merge în gol.

Laura Onița este absolventă de jurnalism la Londra și, când nu lucrează pe partea de digital marketing și PR într-un start-up, merge la balet și înot. Își face planuri să schimbe țara pentru un master în jurnalism.

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.


Acest articol apare și în:

DoR #15

Primăvară, 2014

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *