Tata nu mi-a lăsat nimic de spus

Când am aflat că tata e bolnav, am revenit acasă pentru două săptămâni. Astăzi îmi doresc să ne fi spus mai multe.

Text și fotografii de Nina Cepraga
12 octombrie 2022


La două săptămâni după ce am aflat diagnosticul tatei, m-am decis să merg acasă. Am ales drumul pe care îl fac de fiecare dată, de sărbători. Doar că de data aceasta nu aveam niciun motiv de bucurie, chiar mai mult, îmi doream să dau timpul înapoi măcar cu câțiva ani, înainte să-și arate cancerul colții.

Am luat autocarul de noapte spre Chișinău și după primele două ore obosisem, dar în același timp știam că nu am dreptul să mă simt așa, că ai mei sunt cei obosiți și că eu trebuie să fiu tare pentru ei. De fiecare dată când adormeam, cu piciorul stâng îndoit și hanoracul făcut rulou sub cap, intram parcă într-o altă lume. 

La Chișinău am ajuns aproape de 6, iar pe la 8 fără un sfert eram deja în fața Gării de Nord și așteptam microbuzul. Îmi căzuse biletul cu numărul 9, iar pe mine mă leagă prea multe de această cifră să nu vreau să o urmăresc. M-am născut pe 9 septembrie, am o stea cu numărul 9, iar apartamentul în care m-am mutat singură dintr-un moft de a-mi pune viața în ordine tot 9 este. Acum toate erau la locul lor, parcă și șoferul a simțit asta, și am pornit în goană pe drumurile prăfuite și înguste.

Satul din care vin eu găzduiește în jur de 1.000 de suflete și este frumos – așa cum îi spune și numele, Chipeșca. Pe la jumătatea drumului căzusem în mrejele unei raze de soare. Mă rog, nu cred că m-a ales întâmplător, motiv pentru care m-am dat mai spre ea să mă potolesc. Mă aflam la capătul puterilor, dar în același timp știam că dacă sap mai adânc, o să găsesc sursa puterilor infinite.

Nu scosesem un cuvânt tot drumul și îmi era frică să nu-mi tremure vocea când o să vorbesc, așa că preț de câteva minute, înainte să intru pe poartă, am făcut câteva exerciții de voce, din cele pe care le-am învățat la dicție. N-am știut niciodată când și cum e mai bine să-ți arăți ce simți. Acum știu că nu există nici cum și nici când atunci când vine vorba de sentimente.


Am pus deoparte valiza și punga de la IKEA în care aveam cafea, cadoul bunicii și alte mici nevoi luate în grabă pentru bucătăria cea nouă a mamei, după care am tras cu putere de clanța porții.

Am împins poarta până s-au împletit în ea crengile mărului cu fructe aromate și coajă gălbenie. Mărul este acolo de când mă știu și de multe ori mi-a servit drept leagăn, până s-a uscat o jumătate din el. Alteori, în zilele caniculare de vară, era un fel de observator astronomic de unde puteam urmări mașina tatei când venea să ia prânzul acasă, oamenii, gâștele vecinilor și căruțele care treceau pe alături, iar când începea școala în septembrie se transforma într-un sac fără fund pentru colegii de clasă.

Curtea interioară, odihnitoare prin culori și prin vântul care adia, era impregnată de mirosul trandafirilor înfloriți. De cealaltă parte se întindea, asemeni unui covor oriental, gazonul tatei, uscat. În momentul acela m-am gândit că suferă și iarba săraca că nu-i tata bine. Apoi mi-am spus că nu ar trebui să văd oaia neagră în tot ce mișcă în jur. 

Ne păcălim pe dinafară ca nu cumva să atingem ceea ce se roade în interior. 

Am luat-o aproape alergând pe cărarea ușor abruptă care te duce fix în fața casei, acolo unde știam că mă așteaptă părinții. Mama purta un tricou verde larg și pantaloni sport. Ne-am îmbrățișat și i-am șoptit că sunt obosită și moartă de foame. Știam că are niște cartofi la prăjit, chiar eu îi cerusem cu o seară înainte. Îi puteam mirosi.

La mai puțin de un minut l-am zărit și pe tata, care repara o priză afară. Purta aceeași cămașă albastră, aceeași blugi roși în genunchi și pe la buzunare, aceleași sandale de piele maro, doar că de data aceasta toate îi veneau largi. Și-a îndreptat spre mine privirea tristă și fără măcar să lase șurubelnița din mână m-a îmbrățișat. L-am întrebat dacă mănâncă, dar nu mi-a răspuns. Știa pe jumătate ce i se întâmplă, dar poate că e mai bine așa.

Învățasem de la terapie că lucrurile trebuie vorbite pentru a le scădea din greutate, dar parcă negarea mi se părea un loc mai sigur.

Apoi, în pragul casei ei, ieșise și bunica, ținându-se de băț din cauza durerilor de genunchi și spate. Surprinsă să mă vadă, ne-am îmbrățișat și mi-a spus că sunt frumoasă. 

Casa noastră, cu tot cu grădina din spate, a fost cumpărată de bunicii mei (de pe linia mamei) imediat ce s-au căsătorit. Apoi, cu forțe proprii, și-au construit o casă mai mică în care s-au înghesuit toți cinci: bunicii, mama și cei doi frați ai ei. N-am înțeles niciodată de ce mai aveau nevoie de o casă când aveau deja una. Dar cum discuția era una de oameni mari și cum toată lumea pe la sat are mai multe case în aceeași ogradă – am renunțat în a mai căuta înțeles. Au avut și o pisică despre care știu doar că nu se urca pe masă. Ce avem acum este ce au construit ai mei. Tata, care deși nu este constructor de meserie – cum nu este nici grădinar și nici instalator –, le știe pe toate. Nu știu dacă o face din pasiune, lipsă de bani sau neîncredere față de alții. 

Am terminat de mâncat în fugă și apoi fiecare și-a văzut de treabă tot restul zilei. Eu mai aveam de trecut pe la Charlie, cățelul pe care l-am primit cadou de la diriginta mea în clasa a VIII și care mai avea puțin și se cățăra pe gardul de la găini atât de fericit era să mă vadă. 


Chiar și când vei crește și te vei muta la casa ta, e important să revii acasă.


Acasă, totul cerea grabă, claritate și precizie. Și cred că începuse să mă enerveze faptul că pierdusem atâta timp doar gândindu-mă la cum o să reacționez când o să-l văd pe tata, adică cum o să mă controlez, și nu mi-a trecut nici măcar pentru o secundă prin minte să-mi las emoțiile să-și vadă de drumul lor. Trebuia să ancorez undeva ca să pot înțelege sau să fiu de acord cu lucrurile care se întâmplă, așa că am început să scriu ceea ce este astăzi o parte din acest text.

Tata slăbise peste 20 de kilograme în doar câteva luni, iar eu încă învățam lucruri noi despre cum se manifestă boala. Era atât de neputincios încât îmi venea greu să-l privesc, și frică. Mai târziu avea să revadă, să identifice, ca sub lumina unui reflector, primele semne ale bolii și să înțeleagă cum, în prostia și în încăpățânarea sa, le trecuse cu vedere una câte una: pierderea în greutate, ochii îngălbeniți, oboseala, pe care le pusese, pe toate, pe seama a… ce?

În prima noapte tusea lui mă determinase să cobor din pat și să mă opresc o clipă, năucă, în mijlocul camerei tăcute, privind de jur împrejur și așteptând ca mama să facă ceva. Mamele sunt niște creaturi care, indiferent de cât de grea sau complicată este o situație, mereu știu ce este de făcut. Era cinci dimineața. O vedeam cum îi aduce un sirop și se cuibărește înapoi în pat, lângă tata, iar fix în momentul în care și-a tras pătura peste ea mi-a spus să mă culc și eu.



Tata și-a creat imunitate la prostie, iar acum se irită ușor de la orice. Nu-mi vine să cred că ne-am certat de la o jumătate de avocado pe care nu a vrut să-l mănânce la micul dejun, pentru că el nu e obișnuit cu așa ceva și, mai mult de atât, nu îi place. Are gust de săpun. Am luat apărarea feliilor de avocado, întinse una lângă cealaltă pe o bucata de pâine proaspătă și l-am enervat pe tata, care în mod normal mi-ar fi zis să-mi văd de treabă.

Nu are putere să răspundă, de aceea am convenit să las de la mine și periodic să-l întreb doar cum se simte și să mai fac din când în când glume ușoare, dar care să nu-i stârnească tusea. Deși nu are nicio legătură cu diagnosticul, tusea tatei devenise o constantă de la ultimul COVID. Imaginează-ți o față slabă, transpirată, care, în ciuda durerii, încă mai poate zâmbi. 

După ce mi-am băut cafeaua m-am dus într-o plimbare prin grădină, creionându-mi planuri de viitor și oprindu-mă când și când să mă bucur de câte o căpșună târzie. De câteva ori mi-am fixat ochii asupra norilor care se grăbeau să se descarce altundeva, amintindu-mi de o frază pe care mama mi-a tot repetat-o.

Chiar și când vei crește și te vei muta la casa ta, e important să revii acasă.

De când am plecat de acasă, de pe la 16 ani, evitam pe cât de mult posibil să mă întorc. Îmi plăcea liniștea și să hoinăresc pe străzile din Chișinău în weekenduri, să merg la Grădina Botanica sau să-mi cheltui banii de buzunar prin librării. Acasă nu făceam nimic din toate acestea. Iar acum stau și îmi plimb gândurile prin vii și gust în sfârșit din plăcerea de a fi aici și acum. Încăpățânarea a avut mereu ultimul cuvânt la mine.

Am ajuns până în dreptul copacului de soc din care mama a cules floare pentru ceai și care marchează perfect locul de întâlnire al celor trei vecini: noi, tanti Ileana și Druță, acolo unde de vreo două veri nu mai trăiește nimeni. E plină grădina de pomi neîngrijiți și plante agățătoare, iar saraiul așteaptă furtuna potrivită să se prăbușească.


Viețile noastre sunt de fapt șanse oferite în nenumărate rânduri de a ne învăța lecțiile și este absolut normal să dispărem dacă ne-am încheiat școala pe lumea asta.


De ceva vreme tata a ocupat patul de pe prispa bunicii și se odihnește când îl părăsesc puterile. Nu am vrut să-i distrug liniștea sau cel puțin e doar o impresie pe care am vrut să o creez, așa că mi-am luat o carte dintre cele pe care le am acasă și m-am instalat la o margine de pat, acolo unde pe la prânz ardea soarele.

La scurt timp, m-a rugat să-i fac masaj la picioare. Bucuroasă că mă bagă în sfârșit în seamă am închis cartea, am pus-o pe măsuța din dreapta patului învelită în mușama și m-am apucat de treabă. Apăsam pe fiecare deget în ordinea în care aș fi cântat Für Elise de Beethoven. Pipăiam și așteptam să-mi spună ceva.

După o tuse prelungă tata a închis ochii și i-am auzit apoi răsuflarea tot mai lentă. M-am gândit la tata care obișnuia să ne pună pe mine și pe fratele meu să citim Jules Verne în vacanțele de vară. Oare s-a schimbat atât de mult sau am crescut noi?

Existența tatei devenise binară, formată din omul care era la job și cel care era în afara lui; din omul care era acum vreo două luni și cel care fusese chiar mai înainte; din cel care nu pierdea nicio ocazie de a glumi și cel care stătea lângă mine, abia schițând un zâmbet cu colțul gurii, atât de trist încât mă înspăimânta.

Era încă lumină afară când s-a alăturat și mama și am stat toți trei treji până târziu pe verandă, pălăvrăgind, și mama spusese cu voce înceată, ca și cum ar fi dezvăluit o informație prețioasă, că n-au venit rândunelele anul acesta și că vrăbiile rămase în locul lor fac numai mizerie.

De obicei, când ultima rază de soare dispare, afară se face răcoare. Ceea ce nu s-a făcut. Vara asta a venit cu de toate pentru toată lumea, nouă ne-a dat cât pentru cinci.


Fiecare din noi are o superputere. A tatei este optimismul. În fiecare dimineață, este decis să deschidă ochii și să mai trăiască o zi. O face și atunci când se simte atât de rău, încât durerea pare că-l poartă pe cele mai înalte culmi ale disperării, unde totul, chiar și boala pe care încerca din toate puterile să o uite, pălea într-o bură cenușie și difuză.

Tata era întins pe pat când am intrat în cameră să-i închid geamul. Nu știu de ce a ținut să mă întrebe ce-mi mai fac jertfele. Am zâmbit. Jertfele sunt băieții cu care îmi pierd eu vremea, știind că nu am nicio șansă. Parcă aș fi vrut să avem discuția asta, dar aveam un status la job în câteva minute de la care nu puteam lipsi. 

Optimismul tatei a căpătat și mai multă valență când mai spre seară mi-a spus că vrea să ne vadă fericiți, așezați la casele noastre. Nici fericită și nici așezată nu simt că aș fi, ceea ce mă face să cred că tata o să facă tot ce-i stă în putere să mai zăbovească pe aici și să-și vadă dorințele realitate. Cinci ani mi-am oferit eu cu modestie, alungând orice alt gând din minte.

Apoi m-am ridicat și m-am dus în camera unde temporar îmi instalasem biroul. Ce proastă sunt, de când așteptam o picătură de afecțiune și nici de data aceasta nu am știut ce să spun. Nina pe care am trimis-o două săptămâni acasă trebuia să aibă mai mult curaj. Ce a ajuns este o Nina tristă, dar care a înțeles că tristețea poate îmbrăca și culori surprinzătoare. Uneori este albastrul de care nu se desparte niciodată tata, alteori este portocaliul apusului de soare perfect. Am tras linii, deschis și închis paranteze despre cum viețile noastre sunt de fapt șanse oferite în nenumărate rânduri de a ne învăța lecțiile și că este absolut normal să dispărem dacă ne-am încheiat școala pe lumea asta.

Dar ce a avut tata de învățat din toată chestiunea asta cu boala și de ce nu ți se oferă extra timp pentru a toci cunoștințele dobândite, să te asiguri că le ai bine impregnate pentru viețile următoare? E ciudat cum poți și, în același timp, nu poți controla timpul. Când mă enervează ticăitul ceasului de mână – îl opresc. De ce nu se întâmplă la fel și cu ticăitul din viața reală? 


Era ora prânzului când tata m-a strigat insistent din camera cealaltă să-i aduc niște apă cu lămâie și miere. Am profitat de ocazie să-mi fac și mie și să-mi iau și o pauză de la job. Îmi simt productivitatea la fund de lac zilele acestea, dar nu vreau să exagerez și să dau vina pe tata că nu sunt bună la nimic.

Dar nu despre asta voiam să scriu aici, ci despre cum, după ce i-am adus un pahar și m-am așezat puțin lângă el, niciunul dintre noi n-a spus nimic. Din nou. Pe fereastră pătrundea foarte multă lumină, dar care începuse să-l irite pe tata, motiv pentru care și-a dus mâna în dreptul frunții ca să vadă mai bine. La televizor se dădeau știrile în limba rusă. Voiam să-i spun că îl iubesc și cât de mult îl apreciez, dar aceste cuvinte pur și simplu se blocau pe limbă. Fiecare înghițitură de apă cu lămâie însemnau o nouă șansă; am rămas în liniște până am înghițit tot, am mâncat și lămâia.

Apoi tata m-a căutat cu ochii întredeschiși și m-a luat de mână – caldă și slabă – și întrerupându-mi contemplările mi-a spus simplu „puiul tatei.” 

Eu sunt Ninulea lui, el este Domnul Ion. Anul acesta a împlinit 30 de ani de când lucrează la Moldtelecom. Zice că vrea să se pensioneze pentru că nu mai rezistă încărcăturii și nici pe stâlpi nu se mai poate cățăra ca odinioară. Vrea să se facă mai bine și – indiferent de ce o să fie în stare sau nu să facă – vrea să fie acasă.

Ultima poză pe care Nina i-a făcut-o tatălui ei.
Ultima poză pe care tatăl i-a făcut-o Ninei.



Astăzi, când am stat mai toată dimineața pe lângă tata, am înțeles pentru prima dată la ce se referă oamenii când spun că ceva îți frânge inima. Ca să se ridice din pat, are nevoie să se uite în toate părțile, dar în special în jos. Are nevoie de confirmarea vizuală a faptului că dacă se forțează să se ridice va rămâne în picioare și va putea face acei zece pași până la baie. Însă fiecare pas îi cere un efort tot mai mare – mișcarea e atât de dificilă și necesită atât de multă energie mentală, încât uneori renunță și se așază pe unde apucă.

Ceva mai târziu l-am însoțit în grădină, unde avem buturugi pentru iarnă. Nu le poate despica și acest lucru îl descurajează. Înainte nu avea timp pentru ele, iar acum nu mai are putere. Printre frunzișul de nuc și umbrele stropite cu soare simțeam aerul din ce în ce mai greu, apăsător și opresiv. L-am întrebat dacă o să fie mai greu la tăiat dacă se usucă. Știam că lemnul verde se despică mai ușor. Dar nu mi-a răspuns.



Astăzi m-am gândit pentru prima dată la moarte. La moartea mea și la cum aș vrea să se întâmple. Ar fi naiv din partea mea să mă gândesc să opun rezistență unui fapt inevitabil, așa că mi-am propus să mor de bătrânețe. Nu cred că aș avea o problemă să vină mai devreme, dar asta înseamnă că în următorii ani ar trebui să mă concentrez pe lucruri care să-mi asigure relevanță, să-mi ofere alinare, context și conținut.

Mă uimește cum am început așa dintr-o dată să mă gândesc la viitor. E vreun semn al maturității sau doar vreau să câștig timp pentru tata?

De multe ori m-am întrebat dacă tatei îi este frică de moarte. 

Mie îmi este frică de multe lucruri, de câinii mari, de capacele de canalizare, de apă, de întuneric. Dar ce mă face să-mi fie cel mai tare frică acum este că am rămas singură în casă. Ai mei au plecat în noapte să vadă un nou medic. O aveam pe bunica, dar ne-am certat și acum nu o mai am să mă salveze în cazul în care frica de întuneric și singurătate o să-mi facă feste. Ne trece până mâine, doar că asta mă face să stau ca pe ace.

Tata mi-a dat mereu un sentiment de libertate. Avea răspunsul la aproape orice și rezolvarea oricărei situații. Îmi amintesc o scenă când a fost sunat într-o dimineață la 8 de șeful lui să-i dicteze nu știu ce cifre, pentru a configura un router. Abia se așezase să ia micul dejun, ceai și pâine cu unt și dulceață, adică nu era nici în teren, nici cu calculatorul în față să-i poată răspunde. Totuși, cu un calm desăvârșit și o ironie pe care în societatea noastră nu ți-o permiți nici în familie s-a învârtit și în două vorbe era deja întors la micul dejun. Da, frate, ajungem și acolo și te sun, sunt cuvintele pe care i le-a spus după care a închis, fără să-i comunice o oră sau să se asigure că nu mai avea nimic de spus. Chiar dacă îi lua destul de mult, tatei nu i-a plăcut niciodată să fie deranjat la masă. Iar dacă ajungea să-ți spună frate – fără să existe vreun grad de rudenie la mijloc – știai că ți-a făcut loc în inima lui.

Acea întâmplare m-a făcut să înțeleg importanța loialității și a respectului, dar care vin mână în mână cu libertatea și curajul. 

Mai e și selfie-ul în oglindă cu una dintre măștile de șoricel pe care mama le-a cusut copiilor de la grădiniță. Nici nu vreau să știu ce a fost în mintea lui când a încercat să și-o potrivească deși știa clar că nu-i vine. Mă bucur că a făcut-o, pentru că rămâne poza mea preferată cu tata.

Și totuși, libertatea nu înseamnă oare că poți să alegi locul unde să te afli? Să alegi să nu te doară nimic și să-ți fie numai bine? Dacă nu, atunci de ce mai este libertate?


Tata stătea în fața oglinzii din baie, tocmai ce terminase cu bărbieritul, dar nu putea să înceteze să-și contemple chipul cu un amestec de ostilitate și îngrijorare. Avea fața ca aluatul. Își ținea gura strânsă cu o putere nemărginită. Pe zi ce trece devenea tot mai slab și nimeni nu înțelegea unde dispare carnea de pe el.

Aseară ne-am măsurat mâinile. Sunt aproape la fel. Răul nu te întreabă dacă ești pregătit și nici nu se așteaptă să ai masa pusă.

Firea mea analitică a vrut să-și bage nasul în cele vreo zece foi de analize medicale pe care nu le înțelegeam oricum, dar am căutat să văd o cale de ieșire. Mă tenta să mă uit acolo unde era cel mai greu de privit. Am urmărit valorile încercuite, am căutat pe internet și mai tare m-am îngrozit. Apoi am luat-o de la capăt, am crezut că poate dacă le iau pe rând lucrurile or să se așeze. Simțeam de parcă avea de rezolvat un puzzle, să găsesc prin printre rămășițe o soluție la ce îl distruge pe tata. Maturitatea vine diferit pentru fiecare, pentru cineva este o plimbare într-o grădină cu flori, pentru mine – un fel de kintsugi sau încercarea de a aduna cioburile vazei de porțelan preferate căzute în mânia furtunii.


Tată, mă iubești?

Da.

Da ce?

Ce m-ai întrebat.


De ceva timp nu fac altceva decât să mă mint. Nu știu dacă neapărat îmi place sau îmi face bine, dar o să mă mint în continuare până la deziluzionare astfel încât nimeni să nu mă poată minți mai rău.


De aproape o săptămână încerc să o conving pe mama să facem poze în lanul de orz de la marginea satului despre care am crezut că e grâu, până să ajungem acolo astăzi. Dar nu mama trebuia convinsă.

Așteptam apusul perfect. Așteptam ca tatei să-i fie mai bine, să ne însoțească, chiar dacă n-a fost niciodată încântat de idee. Își dorea mai multă odihnă pentru mama și să-mi văd de lucruri mai importante în viață. Uneori avea impresia că mă comport ca un copil. Dar ce nu știa tata, pentru că niciodată nu i-am spus, este cât de mult contează pentru mine experiențele trăite pe viu cu amândoi. De cele mai multe ori avea dreptate, mă purtam mai copilărește acasă, dar cum voia să mă comport în locul în care eu doar așa mă știu.

Astăzi, de exemplu, am cântat я весёлый таракан (din rusă: sunt un gândac fericit) prin grădină. Dar în același timp știu că în câțiva ani nimic din toate acestea nu mi se vor părea ridicole, pentru că le voi uita. În orice caz m-am bucurat că până la urmă mi-a cerut să vadă pozele.


M-am trezit pe la cinci dimineața și am stat trează până după șapte, întorcându-mă când pe o parte, când pe alta, numărând imperfecțiunile de pe tavan și creionând-mi planuri în minte. Unii ar zice că numără iepurași sau oițe; eu planific. Totuși, am avut un moment în care i-am permis minții să zburde așa cum vrea și s-a dus mult în viitor, când tata este deja bine. Îl văd pe prispa bunicii, la umbra nucului din fața casei, acolo unde stă și acum mai tot timpul, doar că are mult mai multă putere, e mai rotunjor și zâmbește.

Când m-am ridicat din pat era deja o căldură insuportabilă, așa că m-am dus direct în grădină să-mi iau niște zmeură. Îmi tot repeta mama să nu beau cafea pe stomacul gol, așa că am zis să o ascult. 

De ceva timp nu fac altceva decât să mă mint. Nu știu dacă neapărat îmi place sau îmi face bine, dar o să mă mint în continuare până la deziluzionare astfel încât nimeni să nu mă poată minți mai rău. Mă doare și când privesc cerul, și apusul și răsăritul, dar știu că pe tata îl dor toate fără măcar să privească, chiar și atunci când stă cu ochii închiși.



Două bețe-n poloboc,

Vine ploaia cu noroc…

Am cântat aceste două versuri toată dimineața în speranța că o să plouă și o să ude răsadul mamei din grădină. Are, începând de la cartofi, roșii și ardei cam tot ce îi trebuie pentru vară și poate puțin din toamnă. După ce a umplut cu grijă câteva rafturi cu compot și dulceață, m-a întrebat dacă vreau să mai facă, să-mi iau cu mine la București.

Aveam nevoie de ploaia asta. Nimerisem într-un coșmar și știam că doar o furtună mă poate trezi. Fiecare conversație pe care am avut-o cu ai mei în astea două săptămâni de când sunt acasă, fiecare gest și gând nespus, au rămas întipărite în memoria mea, împreună cu tăcerea. 

Doar tata mai asculta muzică la radio, un post pe care și l-a găsit pe telefon, Studentum, cu muzică care-l transpune în tinerețea lui. Are casete, discuri și stick-uri pe care uneori le mai rulează în mașină. Asculta CC Catch, Elton John, ABBA, iar într-o iarnă, în drum spre Chișinău, când am început să dibuiesc puțină engleză, îi traduceam versurile din Strangers by Night și I Can Lose My Heart Tonight

Este poate una dintre cele mai frumoase amintiri ale noastre. Drumurile erau înghețate și ningea continuu, chiar și peste grămezile adunate de pluguri care se înșirau ca niște țevi albe pe marginea drumului. Parcă ne plimbam pe un tort de nuntă.

Când eram mici, tata ne gâdila ca să ne trezim din somn. Mi se pare atât de ciudat când mă gândesc acum la asta. Lui frate-meu îi plăcea – și eu încercam să-mi placă, deși nu simțeam nimic. Totuși, mie îmi plăcea să mă urc pe picioarele tatei și să facem câteva ture de casă. Am făcut-o până acum câteva luni, când boala își făcea jocul în neștiință, acum îmi este frică să-l cuprind ca nu cumva să-l doară. 

Mereu am crezut că lucrurile se rezolvă de la sine și că ar fi inoportun să le perturbăm mersul. Așa că i-am spus mamei să facă mai multă dulceață de coacăză neagră – în timp ce răscolea prin congelator – și să o pună în borcane mai mici.



Mă trezisem destul de devreme pentru o zi de sâmbătă, moleșită, încercând să alung somnul, frecându-mi întruna ochii păienjeniți cu palmele pentru a-mi face valiza. Printre cele trei borcane cu dulceață am strecurat și câteva haine, mai mult tricouri și pantaloni scurți și o ținută de ieșit în oraș de care nici nu m-am atins.

Mă aștepta un drum lung, zece ore cu autocarul. Dar până atunci trebuia să luăm un microbuz până la Chișinău, iar cum îl pierdusem pe cel din sat, ne-am urcat toți patru în mașină, fratele meu la volan, eu pe locul din față, părinților revenindu-le bancheta din spate și am condus jumătate de oră până la Rogojeni, un sat din vecinătate. 

Până să împlinesc 12 ani tata nu m-a lăsat niciodată în față, decât dacă era drum de țară sau foarte dimineață. Să respecte legea era o chestiune de onoare pentru el. Nu l-am văzut niciodată să se războiască, să lupte prin ceață cu aerul, știa că nu poți realiza nimic dacă îți ieși din tine însuți. 

Când a început războiul l-am întrebat dacă o să ajungă și la noi, cu mâna pe pedala argumentelor citite prin presa internațională. El nu a stat mult pe gânduri și mi-a spus că o să trăim și o să vedem.

Mă tot gândesc la liniștea care se instalase între toți patru, zidurile pe care fiecare dintre noi și le-a ridicat pentru sine, timp în care conversațiile din capetele noastre zumzăiau ca motorașele. Pe mine liniștea m-a dus într-un sat asediat de zăpezi. Ne întorceam de la hram eu, mama și tata. Zăpada ajungea până aproape de genunchi, silindu-i pe cei care voiau să iasă din casă să sape galerii ca termitele printre nămeți. Tata mergea înainte și cu picioarele lui îmi făcea cărărușă, eu îi călcam pe urme. Tăcuți am fost și atunci pentru că era nevoie de concentrare să mergi contra vântului care bătea în rafale și nu erai în stare să-ți ții o secundă ochii deschiși. Iar dacă nu vedeai trebuia măcar să auzi, iar dacă vorbeai – îți înghețau dinții. 

Las gândurile să curgă în voie și fără să mă amestec ajung la concluzia că noi preferăm să nu vorbim când ajungem într-o situație disperată. 


Atunci când fratele meu accelera pe drumul văluros, zburând peste coline, mă afundam într-un soi de timp gol și deșert, auzind ca prin vis pleoscăitul pietricelelor care se izbeau de parbriz. În aceeași liniște am coborât pe rând, ne-am luat bagajele, ne-am îmbrățișat. Tata mi-a spus să am grijă la oameni, iar eu i-am spus că ne vedem în august.

Acea îmbrățișare a fost și ultima. De atunci o recreez în fiecare dimineață asemenea unei ape de munte ce se desparte în două brațe, ale tatei. 

M-am gândit mult la ce au însemnat acele ultime două săptămâni, dacă au fost parte dintr-un plan mai mare și, dacă da, cine l-a pus la cale și cui i-a fost destinată lecția.

M-am despărțit de tata fără ca el să știe că am încercat să-i vorbesc, însă de la un punct încolo nu am mai știut cum. Tata alegea mereu să se supere pe el, pentru a nu se supăra pe alții. Era felul lui de a se elibera de tensiune. Așa cum m-am supărat și eu pe mine, nu pentru că n-am știut cum să-i spun ce simt, ci pentru că nu am făcut-o deloc.

O să găsesc putere să mă întorc iar acasă. Poate o să-mi fac și acea livadă de meri la care visez încă din adolescență. Să fie proiectul meu, să știu că dacă nu-mi iese, o pot oricând lua de la capăt. Să mă reconstruiesc, să fiu mai puternică, să îmi fie mai bine și să nu mai am nevoie de ajutor. Să știu că dacă vreau să vorbesc cu tata, acolo îl găsesc.

Mărul este primul și unicul pom pe care l-am plantat împreună, într-o după-amiază de noiembrie, pe când aveam vreo 12 ani. Știu că decizia de a te întoarce într-un decor din trecutul tău poate fi periculoasă, dar în același timp poate fi și irezistibilă, nu ca o căutare a timpului pierdut, ci datorită amintirilor trăite acolo.

3 comentarii la Tata nu mi-a lăsat nimic de spus

  1. Draga Nina! Nu am nici pe departe talentul tau de-a scrie, atat de cald si sincer, cum ai facut-o tu despre dureroasa poveste-adevarata ce ai trait-o, dar, nu m-am putut abtine sa nu iti impartasesc ca, la randu-mi, si eu sunt trist, la fel ca tine. Am 61 de ani, tatal meu a murit de mult, in 1997 si iata ca au trecut 25 de ani de-atunci (cand au trecut?). Voiam sa-ti spun doar ca si eu, din nu stiu ce motiv, poate dintr-o prosteasca mandrie sau poate din nestiinta (ce bine i-ar fi facut sa-i spun direct ce simt), nu am avut intelepciunea de a-i spune „tata, te iubesc!” si este lucrul ce il regret cel mai mult in viata mea. Am sperat ca timpul, acest „cel ce le rezolva pe toate”, va tine cu mine si voi uita „scaparea mea” de la 35 de ani, dar n-a fost asa. Mereu am simtit, si probabil ca voi simti mereu, un imens gol in suflet si un real dureros nod in gat ori de cate ori ma gandesc la el (si, crede-ma, este foarte, foarte des). Ma alina doar gandul ca, probabil, el a stiut tot timpul cat de mult il iubesc si fara sa-i o fi spus. De-atunci, cand am un sentiment frumos, il spun si il impartasesc tuturor celor pentru care simt ceva, si-mi place sa ii strang in brate. Eu sunt Stefan si, da-mi voie sa strang in brate!

  2. Multumesc pentru aceste randuri care au surprins cu finete emotii pe care le cunosc doar cei care au trecut prin situatii similare.
    Ai scris foarte frumos. Cred ca suntem multi impovarati de astfel de regrete, mai ales cei care am plecat departe de parinti. Si eu sper ca el a stiut tot timpul cat de mult il iubesc si fara sa-i o fi spus. Acum ii spun tot timpul.

  3. M-am regăsit printre rindurile scrise de tine, Nina. 21.11.2021 l-am pierdut pe tata. Cauza fiind aceeași boala grea despre care ai scris in povestioara ta. Același pat , acelaș radiou care și acum cind mai merg acasa îl ascult. Aceleași momente și zile de vara petrecute cu tata. Zi de zi îl vedeam cum slăbește dar dorința de a trai era enorma. Lupta și se bucura de fiecare ora petrecuta cu noi și nepoțeii .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.