Vara lui David

Medalii de aur, recorduri, faimă și alte povești din vara unui adolescent care a devenit cel mai rapid înotător din istorie.


De Andreea Giuclea
Fotografii de Matei Buță
29 august 2022


Ascultă povestea în versiunea audio:

Pe 30 august 2021, David Popovici s-a așezat în fața unei foi albe. Venea după o vară în care fusese al patrulea cel mai bun din lume la Jocurile Olimpice, doborâse recorduri mondiale de juniori și atrăsese atenția natației mondiale, care l-a numit „un fenomen”. Știa însă că poate fi și mai bun, și mai rapid, așa că s-a întrebat: „Ce-ar fi impresionant, greu și cu adevărat o provocare?”.

Ca să-și răspundă, a luat un marker negru și a făcut ce face înaintea fiecărui nou sezon, încă de când era puști: a scris timpii pe care își propunea să-i înoate în probele lui principale – 50, 100 și 200 de metri liber –, dar și în alte procedee. A doua zi, a dus foaia la antrenament, curios de reacția antrenorului. Știa ce scrisese și că în unele cazuri și-a propus timpi care nu mai fuseseră atinși de alți înotători, cel puțin nu în ultimii 10 ani.

„Bine, hai la treabă”, i-a spus Adrian Rădulescu după ce-a citit. E modul prin care antrenorul de 32 de ani, cu doctorat în performanțăsportivă, și-a motivat de mici înotătorii: întrebându-i ce timpi își propun pentru următoarele campionate. Nu era niciodată vorba de podium sau medalii, pentru că în înot doar propriul timp contează. În funcție de ce-și propuneau pentru concursuri, le seta obiectivele de antrenament.

La asta s-a gândit și când a văzut ce scrisese David: cum îl ajută să ajungă acolo. Nu i se părea ceva imposibil. Știe cât de rapid poate fi în bazin, pentru că îl vede zi de zi, de la 9 ani, de când era un copil neastâmpărat și fără răbdare la antrenamente, dar care în concursuri înota nefiresc de repede. A făcut o poză, în caz că rătăcesc foaia, dar nu au mai vorbit de ea.

Când era mai mic, David o ținea pe frigider sau în cameră, cum îi spusese antrenorul că făcea Michael Phelps cu obiectivele anuale. Acum știa că are poza în telefon și secundele întipărite în minte. Le vizualiza de fiecare dată când se întindea în pat, închidea ochii și-și imagina cursa perfectă: cum pornește, cum întoarce, când preia conducerea, cu ce timp câștigă.

Pe 11 iunie 2022, cu o săptămână înaintea Campionatelor Mondiale de Seniori de la Budapesta, prima din cele patru competiții mari ale verii, antrenorul i-a trimis pe WhatsApp poza, fără să-i zică altceva. Fusese o perioadă confuză în pregătire, în care înotase și foarte bine, și mai puțin bine, și nu prea știa la ce să se aștepte. Nici David nu simțea că-și intrase în ritm. Dar știa și că atunci când e în fața unui moment cu miză, poate să se mobilizeze. E genul de sportiv care se hrănește cu presiunea scenelor mari, cu atenția, cu provocările.

A doua zi, Rădulescu l-a întrebat dacă timpii de pe foaie rămân valabili. Pe marginea bazinului, în colțul umbrit unde își lasă de obicei rucsacul și prosopul, David i-a spus să nu-și facă griji. Simțea că o să aibă un moment bun la Budapesta. „Stați să ajung acolo.”


„Domnul Adi”, cum îi spune David și azi, a fost antrenorul potrivit pentru copilul agitat pe care l-a cunoscut la clubul privat NaVi, unde Rădulescu e co-fondator. A avut răbdare și n-a încercat să-l schimbe. A știut cum să-l motiveze, cum să-l provoace, cum să-i canalizeze spiritul competitiv în antrenamente. I-a explicat de ce e bine să-și stabilească obiective și cum să muncească să le atingă. L-a învățat să nu se compare cu ceilalți, ci doar cu propriul timp. Să se concentreze pe ce poate controla și să nu ia în seamă presiunea și așteptările externe. Să-și propună să fie cel mai bun, pentru că asta trebuie să faci, orice meserie ai avea, și să dea totul la fiecare antrenament, pentru că doar antrenamentele perfecte te pot duce acolo. Dar au și glumit, au ascultat muzică, au vorbit de viața din afara bazinului. Chimia specială dintre ei e unul din motivele pentru care David a refuzat mai multe oferte primite de la universități din SUA.

Înainte de primele sale Mondiale de Seniori, i-a spus, ca de fiecare dată: „Distracție plăcută!”. Însă acum a mai adăugat ceva: „Știi meme-urile alea cu multe semne de întrebare în jurul capului?”

„Da”, a răspuns David.

„Aia trebuie să fie ce faci tu acum. Semne de întrebare. Mindgames.”

Așa că și-a propus să-i facă pe cei din jur să se întrebe: „Cine e ăsta? Ce caută aici? E chiar așa de bun?”. A dominat seriile probei de 200 de metri liber și s-a calificat în semifinală cu cel mai bun timp, 1:45.18, impresionând prin tehnica sa. „Ce relaxat înoată, ce ușor atinge viteză”, au spus comentatorii competiției, care l-au numit „Romanian superstar”. „E ca o iluzie optică”, și-a spus un jurnalist australian care scrie despre înot de 30 de ani. „Nici nu se străduiește; pur și simplu zboară prin apă.”

A dominat și semifinalele din aceeași după-amiază, câștigând lejer și stabilind un nou record mondial de juniori: 1:44.40. Înaintea primei sale finale mondiale, s-a culcat târziu – după testul antidoping, cină și masaj –, și n-a dormit prea bine. Mai mult decât emoții, simțea anticipare. Știa c-o să facă bine. Știa c-o să fie frumos. Și voia să se întâmple mai repede.Pe 20 iunie, în bazinul Duna Arena de pe malul Dunării, a făcut încălzirea, primind ultimele indicații: să fie atent la întoarceri, să iasă curat de sub apă.

A dat noroc cu membrii echipei – întâi cu preparatorul fizic Dragoș Luscan, apoi cu Rădulescu, mereu ultimul – și s-a dus în call room, unde stau finaliștii înainte să fie prezentați. Cu casca albă pe cap și ochelarii pe ochi, s-a așezat cu un rând în spatele celorlalți înotători, chiar pe scaunul din spatele campionului olimpic de la Tokyo, britanicul Tom Dean. Pe un panou din spatele lui, scria: „You can do this! You have no limits!”. O mișcare de încredere, a spus David după. A vrut să le simtă un pic frica și emoțiile.

Avea și el, dar știa că ceilalți se tem puțin mai mult. Înotaseră lângă el la Jocurile Olimpice, unde s-a clasat pe patru, la două sutimi de podium, la doar 16 ani. Îi văzuseră timpii de la juniori, auziseră că e genul de fenomen care se naște la o generație și se așteptau să devină tot mai bun.

Când a intrat în arenă, din tribuna de unde-l priveau părinții și alți câțiva români, s-a auzit „Hai David!”. Mersese bine în calificări și semifinale și știa că mai are rezerve. S-a gândit să fie calculat, să nu plece prea tare, dar nici prea încet. Îi place proba de 200 de metri liber pentru că e una tactică, inteligentă, o cursă pe care trebuie s-o plănuiești bine.

Cu luminile stinse, sub cubul pe care scria Make History, n-a avut cea mai rapidă reacție la start. Sud-coreeanul de 19 ani Sunwoo Hwang a sărit primul în apă. N-a fost în față nici după primul bazin. Tom Dean a întors primul după 50 de metri, cu o viteză sub recordul mondial de seniori. Dean era primul și după 100 de metri.

Pe a treia lungime de bazin, spectatorii s-au ridicat în picioare. David a preluat conducerea și i-a lăsat pe ceilalți în spate. „Ăsta e cel mai important moment din viața mea de până acum”, și-a spus la fiecare două brațe. „Trebuie să demonstrez – nu lumii, ci mie – că pot fi cel mai bun din lume și o pot face cu stil.” Picioarele îl ardeau, dar mintea îi era mai alertă decât niciodată. Își dorea să câștige mai mult decât oricine din bazin. Voia să fie memorabil.

A atins peretele primul, urmat de Hwang și de Dean. A întors capul spre tabelă și a văzut timpul: 1:43.21. De 10 ani, niciun înotător nu coborâse sub 1:44. A încleștat din dinți și a lovit apa cu pumnul, ridicând stropi de spumă în aer. Știa că-l poate înota, dar tot s-a simțit incredibil să-l vadă pe tabelă. Era al patrulea cel mai rapid din istorie și al doilea în costum textil. (Cele de poliuretan, din perioada 2008–2009, au fost interzise pentru avantajele pe care le ofereau). Era un nou record mondial de juniori și un timp mai bun chiar decât cel de 1:43.39 pe care-l scrisese pe foaie, cu o vară înainte.

Și-a dat jos casca și a mai lovit o dată apa.

Era cel mai bun din lume, cum își dorise de mic. Era și primul campion mondial din istoria înotului masculin românesc.

Bloody hell, nu credeam c-o să văd timpul ăsta mulți ani de-acum încolo”, a spus Dean după finală. „Dar imposibilul pare imposibil până când e realizat. Iar tinerii aceștia fac exact asta.”

„Un timp impresionant”, i-a comentat pe Instagram legenda australiană Ian Thorpe, care-l privea din tribună.

„Cred că o să mă duc acasă și, în loc să-mi urmăresc cursa, o să mă uit la el să văd cum a făcut ce-a făcut”, a spus și Elijah Winnington, campion mondial la 400 de metri liber la Budapesta și locul 8 în finala câștigată de David.

Your boy is enormous!”, i-a zis un oficial Cameliei Potec, președinta Federației Române de Natație, în seara aia în fața arenei. „Și abia a început. Un rege nou s-a născut azi”.


Performanța sa a inundat toate feedurile. Notificările de pe Instagram i s-au înroșit. Dar în Duna Arena, David și echipa sa au trăit momentul fără exuberanță. Și-a sunat prietena, a vorbit pe WhatsApp cu fratele mai mare și cu mătușile, printre puținii care au numărul lui. Pentru că n-a avut timp, a înotat de refacere doar 5–7 minute, deși ar fi trebuit cam 30. A alergat spre premiere, unde a primit medalia de la Thorpe și Potec, campioană olimpică în 2004, tot la 200 de metri liber, căreia îi dăduseră lacrimile și-și spunea în gând: „Camelia, stai în picioare”.

Cu medalia la gât și buchetul de flori albastre pe care voia să-l dea mamei, a mers apoi la conferința de presă. Prima întrebare a fost despre cine l-a felicitat. Le-a spus jurnaliștilor de mesajele primite și că părinții încă nu i-au scris: „Se gândesc că nu vor să mă deranjeze, dar mă așteaptă afară. Nu mă deranjează, dar vor să fie foarte atenți cu totul, și respect asta”.

Georgeta și Mihai Popovici i-au susținut de la început drumul în înot, fără să pună presiune, fără să vorbească acasă despre timpi sau recorduri. Nu i-au zis niciodată: „N-ai mers bine la concurs, te voi pedepsi”. N-au colecționat medalii și nu l-au recompensat cu premii, telefoane sau bani, cum au văzut la alți părinți. Dar au oprit după fiecare concurs la IKEA, fie că pierdea sau câștiga, pentru că lui David îi plăcea prăjitura cu migdale, ciocolată și caramel. Se trezesc la 4:30 dimineața să-i pregătească micul dejun și sandvișul pe care trebuie să-l mănânce la 15 minute după antrenament. Au căutat sponsori, au devenit experți în nutriție, l-au dus la antrenamente, la criosaună și la școală, iar mama sa a făcut chiar și un curs de ofițer antidoping. Și-au organizat viața în jurul înotului, dar și-au dorit și să aibă o adolescență cât mai aproape de normalitate: să meargă la liceu și în tabere, să dea examenele de engleză, să iasă cu prietenii, cu bicicleta sau la film.

După conferință, și-a sunat mama, care i-a zis că a făcut-o să plângă. „Și eu nu prea plâng. Bravo!” Văzuseră finala din tribună, fluturând două steaguri tricolore, și i-a spus că nu există cuvinte să descrie ce-au simțit. Deși n-au avut emoții, pentru că au simțit de la el că o să fie bine, își doriseră să câștige, ca să fie fericit.

„A fost foarte frumos, sunteți foarte tari, ne bucurăm pentru voi.”

„Să știți că totuși la ultima întoarcere… Cam neatent”, a glumit antrenorul.

„Sunt sigură, și eu am observat”, a răspuns mama râzând.

L-a mai întrebat dacă are ce să mănânce și au stabilit să se vadă afară, după controlul antidoping, obligatoriu pentru medaliați și cei care doboară recorduri. David și-a pus medalia la loc într-o cutie pătrată, și cutia în rucsac, de teamă să n-o zgârie, dar și pentru că nu-i place să meargă cu medaliile la gât. Afară, în mijlocul fanilor care așteptau pentru poze și autografe, părinții l-au aplaudat și l-au îmbrățișat din spatele unui gard pe care era scris același mesaj, Make History. Sărbătoarea au amânat-o pentru finalul competiției. A doua zi avea calificările la 100 de metri liber.


The revolution will not be televised”, a scris David a doua zi pe Instagram. Cursa în care adolescentul a scris istorie n-a fost transmisă de niciun post din România și a putut fi urmărită doar online.

Drepturile de televizare pentru competiție fuseseră ofertate cu doi ani înainte, dar nimeni nu a fost interesat să le cumpere, a explicat ulterior președintele TVR. Pentru că înotul nu face audiență și pentru că nimeni nu a anticipat fenomenul Popovici. Până la urmă, de pe o zi pe alta, TVR a reușit să cumpere drepturile și a transmis în direct următoarele probe ale sale și ale lui Robert Glință, și el dublu finalist la Budapesta.

E lucrul care l-a bucurat cel mai mult pe antrenorul Rădulescu din tot ce s-a întâmplat acolo. „Cred că e cea mai bună publicitate pentru sportul nostru. Poate se vor uita mai mulți la înot. Și poate vor fi mai mulți copii care vor merge la bazin. Și poate vor fi mai mulți care-și vor dori să facă înot. Și poate se vor găsi mai multe resurse pentru cei care fac deja, dar sunt prinși în zona aia gri, de la speranță la certitudine, unde se pierd mulți.”

Și David s-a bucurat, „pentru că pe Internet mai degrabă fanii înrăiți ai înotului știau unde să intre și pe ce link-uri să caute să vadă. Însă la televizor e altceva și cred că e un sport care merită o atenție mai mare”.

După titlul mondial, mai multe redacții din țară au trimis jurnaliști la Budapesta. Neavând acreditări, unele televiziuni au așteptat în fața arenei pentru un interviu cu David, care doar la finalul competiției a oferit o scurtă declarație. E unul dintre lucrurile pe care el și echipa le-au învățat în ultimul an: că trebuie să fie mai stricți cu programul, mai organizați, mai atenți cu timpul și energia. Să nu se oprească din ce are de făcut. Să nu stea mult în zona mixtă, pentru că trebuie să ajungă cât mai repede la refacere.

Și să nu stea mult pe telefon, cum a făcut primăvara trecută, după ce s-a calificat la Jocurile Olimpice. A fost euforic, a răspuns la mesaje, s-a culcat târziu. A doua zi avea calificări la 200 de metri liber și, după primii 50 de metri, când a încercat să accelereze, n-a putut. Și după Tokyo a citit mesaje și articole, a dat interviuri, a fost la evenimente, apoi și-a zis că trebuie să filtreze mai bine solicitările. „Eu ce vreau să realizez?”, s-a întrebat. „Vreau să fiu din ce în ce mai cunoscut sau vreau să înot din ce în ce mai bine?”

La Budapesta, a avut doar câteva conversații cu familia. A intrat pe Instagram, a și postat, dar a lăsat sutele de mesaje necitite. Știa că nu s-a terminat concursul și voia să-și vadă adevăratul potențial din acea săptămână. „De ce să ne oprim aici, dacă ne-a mers atât de bine în primele două zile?” 

„E și păcat să muncești atât ca să te mulțumești cu mai puțin”, a spus și Rădulescu. „Du-te până la capăt. Fă-ți treaba.”


În calificările la 100 de metri liber, a înotat 47.60 de secunde, mai rapid decât Caeleb Dressel, campionul olimpic și mondial en-titre. Însă înainte de semifinală, americanul, care câștigase deja două titluri mondiale la Budapesta, s-a retras din motive medicale.

Ok, și-a zis David. Cu sau fără principalul favorit pe culoarul alăturat, știa că lupta sa e tot cu cronometrul. Iar timpii săi erau din ce în ce mai buni. S-a calificat în finală cu 47.13, al treilea record mondial de juniori pe care-l dobora la Budapesta, făcându-l pe antrenor, care filma cursa din tribună, să ofteze: „Iar mergem la doping?”. Era al 10-lea cel mai bun timp din istorie.

A doua zi, înainte de cea mai importantă finală a natației, a fost mai încordat. A dat mai tensionat din cap, a scuturat mai nervos din mâini. Nici de data asta n-a plecat primul, dar unul dintre lucrurile care-l fac special e viteza pe care o atinge în a doua parte. În ultimii 20 de ani, cursa de 100 de metri liber a fost dominată de sprinteri explozivi, cu multă forță, care pleacă tare pe primii 50 de metri, dar nu se întorc la fel de rapid. David nu e același gen de înotător, iar Rădulescu crede că e timpul pentru un nou mod de a înota suta, în care să conteze cine e mai bun pe al doilea bazin.

David a întors al doilea, după canadianul Joshua Liendo Edwards. Pe ultimii 25 de metri a accelerat și a trecut în față. Finalul a fost strâns, dar a știut că a câștigat când a atins marginea bazinului și pe blocstart s-a aprins un singur LED. Francezului Maxime Grousset i s-au aprins două, iar lui Liendo Edwards trei.

A expirat ușurat și s-a întors „fără stres sau suspans” spre tabelă. A lovit din nou apa, cu mai puțină energie ca-n prima seară. Era mai obosit și nu la fel de bucuros de timp: 47.58, mai slab decât în semifinale. Se concentrase așa mult să câștige, să nu-i lase pe ceilalți să-l întreacă, și n-a mai fost la fel de atent la tehnică. Nu mai era euforic, doar fericit și „ultra ușurat” că a câștigat.


Euforie a fost însă din nou pe internet. Lumea l-a felicitat, i-a mulțumit, l-a celebrat. Au scris că victoria sa în fața unor superputeri dintr-un sport așa competitiv e ca și cum România ar deveni campioană mondială la fotbal. I-au felicitat părinții pentru educația și susținerea pe care i-au oferit-o și antrenorul pentru cum l-a ghidat. S-au revoltat împotriva lipsei de susținere din partea autorităților. Au vorbit despre mândrie națională și dacă avem sau nu dreptul să ne bucurăm pentru performanțele sale; dacă România are sau nu vreun merit.

În tribună, mama lui nu văzuse cine a câștigat și i-a fost frică să se uite pe tabelă. Tatăl a plâns, pentru că i se părea o performanță senzațională să reușești să fii cel mai bun din lume la două probe. Nu știa atunci că e doar al doilea înotător din istoria Campionatelor Mondiale care câștigă, la aceeași ediție, ambele titluri, după americanul Jim Montgomery acum 49 de ani. (Olandezul Pieter van den Hoogenband a reușit același lucru la Jocurile Olimpice din 2000.)

E unul dintre lucrurile care impresionează la el, mi-a spus jurnalistul australian Julian Linden. „Cursa de 200 era câștigată, tradițional, de înotători care veneau de la 100. Apoi s-a schimbat: au devenit înotători de 400 care coborau la 200, care aveau stamină. Iar el aduce din nou viteza. Cred că schimbă un pic felul în care se înoată.”

Adrian Rădulescu are 32 de ani și un doctorat în performanță sportivă. În cei aproape 10 ani de când îl antrenează pe David a descoperit cum să-l provoace și să-l motiveze. 

A sărbătorit finalul competiției la cină cu familia și echipa, într-un restaurant italienesc de pe malul Dunării, cu o porție de lasagna. Nu s-a vorbit aproape deloc despre concurs, așa cum nici acasă nu se vorbește despre înot.

La plecare, în fața restaurantului, s-a gândit ce să posteze pe Instagram. A ales o poză în care stă pe marginea bazinului și privește cu un zâmbet obosit spre tribuna unde numărase mai multe steaguri tricolore decât în primele zile. Sub lumina unui felinar, a tastat „hai că a fost frumos : )”.


La puțin timp după ce s-a întors de la Budapesta, lua masa în București cu tatăl lui și se întreba ce-ar face dacă ar veni cineva să-i ceară o poză în timp ce mănâncă. Care ar fi răspunsul potrivit? „Pe bune? Sunt la masă”, sau „Sigur”? Apoi cineva chiar a venit și i-a cerut o poză. A pozat și a dat autografe în timp ce mânca, apoi a hotărât cu tatăl ca în viitor întâi să termine masa.

Îl bucură că lumea îl apreciază și se oprește mereu la poze, dar popularitatea și atenția cu care a fost înconjurat în țară i s-au părut copleșitoare. Dacă vara trecută, după Jocurile Olimpice, îl recunoșteau poate 4 din 10 oameni, acum toată lumea știa cine e. Toată lumea voia o poză. Toată lumea voia un autograf. Au apărut conturi false de TikTok cu numele lui. Presa tabloidă a scris despre prietena lui. Brandurile au vrut să se asocieze cu imaginea lui. Politicienii l-au felicitat, l-au premiat și l-au decorat. Premierul Nicolae Ciucă i-a scuturat mâna atât de insistent încât a devenit viral. Celebrități au scris pe Facebook că e un model pentru tânăra generație. A primit mii de mesaje de felicitări, propuneri de colaborări sau cereri de ajutor pentru situații dificile, mai ales după ce și-a donat casca și ochelarii de la Budapesta pentru o campanie umanitară a Hope and Homes for Children. (A strâns aproape 220 de mii de lei). În prima săptămână, a fost oprit pe stradă la fiecare două sute de metri.

Câteva zile, a ezitat să iasă din casă, pentru că știa că o să fie acaparat. Pentru că la ieșirea din scara blocului îl așteptau paparazzi, care au pozat-o și pe prietena lui când a venit la bazin. Dar și-a dat seama că nu e ceva ce poate controla, că „așa o să fie toată viața, dacă continui să fiu atât de bun. Și vreau să fiu atât de bun.” A apelat la „partea rațională a creierului” și și-a zis că tot ce poate să facă e să se obișnuiască cu noul stil de viață. „E vorba de acceptat și adaptat la faptul că vine la pachet și… Aia e, sunt cunoscut. Fie că-mi place sau nu.” 

Și el, și cei din jur au gestionat situația mai bine decât anul trecut. Părinții au preluat, ca un paratrăznet, toate mesajele pe care n-ar avea timp să le citească. Au spus mai des nu, au evitat aparițiile publice și locurile aglomerate. L-au sfătuit să nu citească ce se scrie pe internet și să nu se uite la comentarii, decât dacă sunt haioase. Dacă vrea să iasă în oraș, să facă rezervare și să ceară o masă retrasă. „Nu e o chestie imposibil de gestionat, trebuie pur și simplu logistic, cred, să-ți iei anumite măsuri”, spune antrenorul său, care speră ca în timp oamenii să înțeleagă că are nevoie de intimitate și de liniște. Că trebuie să-și continue traiectoria și că, indiferent cât de mult îl susțin, la finalul zilei el e cel care trebuie să muncească în bazin.

În iulie, a scris pe Instagram că ia o pauză de social media, cum făcuse și toamna trecută. Pierdea prea mult timp scrollând și știa că prea multă atenție strică. Că rush-ul de dopamină pe care i-l dau mesajele, comentariile, tag-urile e temporar și poate deveni periculos. „Ce contează e să te deconectezi de lumea reală, de lumea comparațiilor, lumea social media, orice te poate împiedica să-ți atingi obiectivele cu adevărat importante”, le spusese jurnaliștilor la Budapesta. „Să stai fără telefon, cu luminile stinse, e perfect.”


La o săptămână după Budapesta, a concurat din nou, la Europenele de Juniori, găzduite pentru prima oară în România, la Otopeni. Construcția celui mai mare complex olimpic de natație din țară începuse acum 13 ani și fusese încheiată în 2021, dar a fost inaugurat abia vara aceasta, sub presiunea organizării campionatului.

Dacă la Mondiale s-a concentrat pe timpi, acum își dorea să se bucure de atmosfera de acasă, să aducă României cât mai multe medalii și să fie un lider bun pentru colegii din lotul național de juniori. În fața unei tribune pline, sold-out aproape în fiecare seară, în fața părinților, colegilor și profesorilor din liceul său, George Coșbuc, care purtau tricouri cu chipul lui, a prietenei sale, a membrilor trupei Subcarpați, care au bătut tobele, a bunicii care-l ducea la bazin când era mic, a tuturor celor care l-au susținut mereu, dar n-au avut ocazia să-l vadă înotând la un nivel înalt, a câștigat patru medalii de aur (la 50, 100, 200 de metri liber și cu ștafeta 4×100) și una de argint, cu ștafeta mixtă de 4×100 de metri liber.

A intrat în bazin cu pielea de găină din cauza zgomotului, dând din cap încrezător, pe melodii alese de el, ca Rege pe deal de la Subcarpați și Argatu sau Innuendo de la Queen. A plonjat vrând să-și facă țara mândră și să se ridice la înălțimea așteptărilor. A respirat pe partea stângă – de obicei o face pe dreapta –, ca să vadă mai bine steagurile fluturând și mâinile ridicate. A înotat gândindu-se la cât de tare o să țipe lumea când o să atingă primul peretele și cât de frumos e să te simți atât de susținut. A încheiat fiecare cursă făcând o reverență către public, felul lui de a le mulțumi celor care au venit din toată țara să-l vadă, pentru că știa că nu poate vorbi cu fiecare în parte.

Dincolo de medaliile individuale, la care se aștepta, cel mai mult l-a bucurat aurul cu ștafeta. I-a plăcut să fie parte dintr-o echipă, să lupte împreună cu colegii săi – Vlad Stancu, Ștefan Cozma, Alexandru Constantinescu și Patrick Dinu – și să urce pe podium împreună, ținându-se de mână. I-a plăcut să-i privească de pe margine, după ce înotase primul, asigurând un avans, chiar dacă a avut emoții mai mari decât în apă. A strigat, a aplaudat, le-a dat sfaturi. Jurnaliștilor le-a spus că au muncit la fel de mult și că sunt la fel de buni. I-a prezentat pe fiecare în fața camerelor și i-a întrebat cum s-au simțit. Când n-a concurat, i-a făcut galerie din tribună colegului de antrenament Vlad Stancu, care la 16 ani a câștigat trei medalii individuale (aur la 1.500 și argint la 400 și 800 de metri liber) și a bătut un record național de seniori care era în picioare dinainte să se nască. A mai urcat pe podium Bianca Costea (argint la 50 de metri liber), iar România a încheiat pe 3 în clasamentul pe medalii, după Ungaria și Polonia.

Sunt generații valoroase, spun antrenorii, care vorbesc de o renaștere a înotului românesc. Sunt generații pentru care David – dar și Robert Glință, care are rezultate internaționale de câțiva ani –, e un exemplu și o motivație, și cel care a readus atenția publică către înot. „Rar campionate, poate Mondiale sau Jocurile Olimpice să fie mediatizate, transmise în direct; niciodată cele de juniori, chiar e un lucru fantastic că s-a reușit”, spune Iulia Becheru, antrenoarea lui Stancu și co-fondatoare a clubului NaVi. „Într-un moment în care sportul suferă în România, cred că [David] e o gură de aer pentru întreg sportul românesc”, spune și Potec, președinta Federației. „Și cred că e un moment care poate trage după sine alți sportivi care să-și dorească să câștige medalii pentru România, nu numai la înot.”

Pentru David, care în septembrie împlinește 18 ani, au fost ultimele Europene de Juniori. Le-a încheiat aruncându-și casca în tribună ca un rockstar, pe acordurile Queen.

„Ce-am făcut să merităm un asemenea fenomen?”, s-a întrebat comentatoarea TVR Alina Alexoi după ultima sa finală.

„Românii merită”, a răspuns antrenorul federal Silviu Anastase, care crede că felul în care David înoată e unic. „Au nevoie de așa ceva. Uite ce atmosferă, uite ce entuziasm, uite ce manifestare a oamenilor, câtă bucurie.”

„Îți mulțumim, David Popovici”, a adăugat Alexoi, „pentru că ne înveți să ne bucurăm”.

Primul aur al verii a venit la Mondialele din iunie de la Budapesta, unde David a câștigat la 200 de metri liber cu cel mai bun timp din ultimii 10 ani, un nou record mondial de juniori. Fotografie de Gian Mattia D’Alberto, LaPresse.

La începutul verii, David avusese două obiective: să devină cel mai bun din lume și să inspire oamenii, mai ales copiii, să facă sport. După Budapesta, cluburile de înot din București au fost asaltate, iar unele nu mai au locuri la inițiere. Tribunele de la Otopeni au fost pline de copii care i-au făcut cu mâna în timp ce înota și au fluturat pancarte cu numele lui. Un puști a vrut să vadă cât de puternic e și i-a măsurat mușchii, șoptindu-i la ureche că e ca Hulk. Un altul l-a așteptat minute bune în fața bazinului, în soare, cu casca în cap, pentru un autograf pe ea. A semnat pe tricouri, pe steaguri, pe bandane sau direct pe mâini; celor mai mici le-a desenat inimioare și fețe zâmbitoare. „Cine mai vrea poze?”, a întrebat într-o seară, după 30 de minute, și n-a plecat până nu s-a pozat cu toți, copii sau adulți, voluntari sau stewarzi.

De când s-a întors de la Budapesta, umblă cu markere negre în rucsac pentru autografe. Îl opresc oameni pe stradă să-i spună că au reînceput să alerge sau că fiul lor s-a reapucat de înot pentru că l-a văzut pe el. Într-o seară din iulie, a observat la bazin că la 6, când termină al doilea antrenament al zilei, sunt mult mai mulți copii. Și-a întrebat antrenorul dacă i se pare doar lui.

„Ai făcut un lucru bun”, i-a răspuns.

E aspectul lui preferat din tot ce-a reușit până acum. Că a popularizat „sportul ăsta pe care-l iubim cu toții”, că a convins oameni de toate vârstele să facă mișcare, pentru că el de acolo își ia energia, optimismul și încrederea. „Lucrurile astea chiar mă fac fericit.” 

Știe că și Michael Phelps, a cărui carte, No Limits, a citit-o de două ori, și-a propus la începutul carierei să schimbe înotul în America, să-l facă mai popular. Odată cu performanțele lui au crescut numărul practicanților, al spectatorilor și al investițiilor, de care au beneficiat și alți înotători. Cel mai bun exemplu al acestui impact, spune David, e că acum, indiferent în ce țară se organizează Jocurile Olimpice, finala la natație e la o oră de maximă audiență în America. Chiar dacă asta înseamnă să concureze dimineața, ora locală, cum a făcut în cele două finale de la Tokyo. „Ăsta a fost unul dintre mijloacele prin care l-a schimbat, l-a pus la cea mai urmărită oră pe NBC. Se săturase și el de baschet, de baseball, de fotbalul lor, și-a vrut să vadă înot. A reușit.”

Sunt lucruri pe care ar vrea să le schimbe și el, dar e nevoie de consecvență, spune Rădulescu, pentru că România nu are o cultură a sportului. 267.000 de români s-au uitat la finala sa la 100 de metri liber de la Budapesta, cifre cu care TVR 1 a fost pe locul patru în clasamentul naţional (după Ştirile Pro TV, Observatorul Antenei 1 și serialul Moștenirea de pe Happy Channel, în același interval orar) şi pe trei în urban.

Când s-a întors de la Budapesta, l-au așteptat la aeroport peste 15 camere TV, mai multe decât la fotbal, a observat un jurnalist. În conferința de presă de la aeroport, Glință i-a mulțumit pentru atenția adusă către înot. „Niciodată nu m-am simțit și eu atât de special, nu am avut atât de multă împingere de la spate. Și asta e în mare măsură și datorită lui David. Fără aceste rezultate colosale nu aş fi avut această mare susținere. Îți mulțumesc ție, că sunt contemporan cu tine.”

E bine că se vorbește despre înot la televizor și în presă, spune Rădulescu, sau că părinți care poate nu erau hotărâți să-și ducă copiii la înot au făcut-o. „Dar impactul cu adevărat trebuie să fie cu totul diferit. Și trebuie să vină în primul și primul rând din zona de decizie”. Prin infrastructură și logistică, mai mulți bani către sportul de masă, mai multă susținere pentru cluburi sau instituții care se ocupă de sportul de masă.

Altfel, performanța rămâne un drum incert, bazat pe excepții și pe eforturi individuale, cum a fost și în cazul lui David, susținut de părinți până la primele rezultate internaționale. „Dacă noi n-am fi fost suficient de perseverenți, el la fel, antrenorul lui la fel, avea toate șansele să se piardă pe traseu”, spune tatăl său. „Pentru că în România nu există sisteme care să stimuleze copilul de 10, 11, 13 ani să continue.”

Acum, e printre puținii sportivi susținuți – de Federație, de Comitetul Olimpic și Sportiv Român, de Dinamo – cu orice are nevoie: cantonamente în afara țării, o echipă completă de specialiști internaționali, suplimente și forme de recuperare. Știe însă că e într-un loc privilegiat și că nu toți sportivii români au astfel de condiții. „Dacă toată lumea ar avea parte de aceeași atenție, timp, resurse ca cele îndreptate către mine, și aici mă refer la toți colegii mei sportivi, sportul ar fi mult mai dezvoltat la noi în țară.”

Și-ar dori ca și colegii lui să aibă aceeași susținere, chiar de mai devreme; ca bazinul de la Lia Manoliu, dar și altele din țară, să fie renovate (iarna se antrenează într-un balon montat peste cel în aer liber, pentru că cel interior așteaptă să fie renovat de peste patru ani). Să existe mai multe baze sportive în școli, ca sportul să poată fi îmbinat mai bine cu educația. Să fie reglementat sportul universitar, elevii să aibă mai multe ore de educație fizică, iar cei care fac sport să primească burse de performanță sportivă.

În iunie, la Europenele de juniori de la Otopeni, în uralele unei săli arhipline, David a câștigat patru medalii de aur și una de argint. A încheiat fiecare cursă făcând o reverență către public. Fotografie de George Călin, Inquam.

Dincolo de a-i folosi performanțele pentru imagine, atenția pe care a atras-o din zona politică ar putea fi și un catalizator pentru schimbare. Politicienii cu care s-a întâlnit i-au promis mai multe baze sportive și renovarea Lia Manoliu.

Când l-a decorat cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler, cea mai înaltă distincție a statului român, președintele Klaus Iohannis a spus că sportul trebuie să devină o prioritate și a cerut autorităților centrale și locale mai multe investiții, modernizarea infrastructurii și o strategie clară. Bazinul olimpic de la Târgu-Mureș a fost deschis vara aceasta, după un an în care nu a funcționat. Cel din Otopeni a rămas și el deschis după Europene, iar antrenorii speră ca și alte proiecte care au fost mult timp blocate să fie deschise din toamnă.

Să facă din sport o prioritate națională e și misiunea lor, a spus David la întâlnirea cu președintele: „Să îndemnăm cât mai mulți copii să aibă o viață activă, să avem o societate cât mai sănătoasă, să avem o societate educată din punct de vedere sportiv și care să poată să facă mișcare în condiții foarte bune, pentru că noi credem că asta va face o lume mult mai bună”.

La Roma, în august, David a stabilit recordul mondial de seniori la 100 de metri liber: 46.86. Kristóf Milák, recordman la 200 fluture, l-a aplaudat spunând: „Welcome to the club”. Fotografie de Gian Mattia D’Alberto, LaPresse.

Dincolo de a convinge oamenii să facă sport, ce mai pare să ofere povestea lui e speranță. După doi ani dificili, o pandemie și un război la graniță, într-o țară în recesiune economică și cu tot mai puține motive de optimism, înotătorul de 17 ani a fascinat și pentru că a oferit un motiv de-a privi cu încredere către viitor, o bucurie împărtășită care a unit.

„Povestea lor face să pară că poți fi campion și din România, playing by the rules, cu toate bubele, mucegaiurile și noroiul aferent”, a scris pe Facebook sociologul Dani Sandu. „David, parcă trăiesc un vis frumos, după atâtea rele, care credeam că nu se mai termină, ai apărut tu, doamne câtă bucurie ne-ai adus”, a comentat cineva pe YouTube. „Povestea lui e o dovadă că încă trăim vremuri bune, încă se mai poate o schimbare”, a scris altcineva.

„Dacă speranța pe care le-am insuflat-o înseamnă emoție pozitivă, credința că se pot întâmpla lucruri frumoase, un viitor care se arată a fi luminos sau exemplul pe care și alți copii îl pot avea în mine, atunci, da, mă simt responsabil și îmi doresc să realizăm împreună tot ce stă în puterea noastră pentru a schimba lumea”, a spus David într-un interviu pentru platforma RoMâine a MedLife, una dintre companiile care îl susțin.

Euforia pe care a generat-o s-a văzut și în zâmbetele și emoția din privirile oamenilor care au umplut tribunele competiției de juniori. S-a văzut în rândurile care s-au scris despre exemplul de disciplină, pasiune și consecvență pe care-l oferă tinerilor; despre lecțiile de parenting și de mentorat oferite de părinții și antrenorul său; despre ce câștigi când muncești cu gândul la propria creștere, nu la coronițe și medalii.„Ne-au trebuit 32 de ani să apară un sportiv cu mesaj, cu carismă, născut într-o generație tânără, formată complet după Revoluție”, a spus Anastase la TVR. „Dacă ne uităm bine la ce transmite, toată lumea poate lua și să facă lucruri minunate, să le ducă în alte domenii. Trebuie să facem ceva cu acest entuziasm, cu aceste performanțe, cu ceea ce acest copil oferă pentru România.”


Pentru că sunt cele mai importante de până acum, medaliile mondiale sunt singurele pe care David le ține, deocamdată, în camera sa. Nu expuse, pentru că nu vrea să le vadă chiar în fiecare zi, ci într-o cutie, pe etajera cu cărți, să se poată uita din când în când la ele și să-și amintească cum a fost. Nu doar că a câștigat, ci de oamenii pe care i-a cunoscut sau revăzut, de atmosfera din bazin, de zilele de după concurs, când s-a plimbat cu trotineta electrică prin oraș, s-a odihnit, a mâncat bine. „E mai important ce înseamnă pentru mine decât efectiv faptul că sunt medalii grele, mari, de aur și reprezintă victorie și locul 1. Nu, important e să mă facă să mă gândesc la timpul frumos petrecut acolo.”

Are mai multă grijă de ele, dar crede că va veni un moment în care o să le așeze în cutia cu medalii, mascote și alte amintiri, pentru că nu-i place să trăiască în trecut. Cum nu-i place să trăiască nici în viitor, care „e impredictibil și doar imaginație”, cum i-a spus unui jurnalist străin la Budapesta. „Vreau să fiu cea mai bună versiune a mea zi de zi.”

După Budapesta și Otopeni, a avut o singură zi de pauză. Apoi a revenit la antrenamentele zilnice de la 7 dimineața, iar în zilele când face și pregătire fizică, de la 6:30. Pentru că mai are lucruri de îmbunătățit, de șlefuit, de arătat. Pentru că iubește înotul, și de asta nu crede c-o să-l schimbe succesul și celebritatea. Și pentru că vrea să-și lase amprenta. Să împingă sportul înainte, să aducă prospețime, să inoveze. Asta crede că trebuie să facă generațiile tinere, să încerce să le depășească pe cele de dinainte. „Nu e arogant dacă poți să dovedești”, a spus în podcastul Inside with Brett Hawke despre recordurile de seniori pe care simțea că le poate doborî în viitor. 


„Uite ce frumoasă e piscina asta”, i-a spus antrenorul pe 13 august, cu câteva minute înainte de finala la 100 de metri liber de la Campionatele Europene de Seniori din Roma. Erau în mijlocul tribunei sportivilor și priveau bazinul în aer liber înconjurat de pinii complexului Foro Italico, construit în anii 1930. E preferatul lui David, locul unde anul trecut, la Europenele de Juniori, și-a anunțat sosirea în lumea mare a înotului și unde s-au bătut 43 de recorduri mondiale doar la Campionatul Mondial din 2009.

„Da, e frumos”, a răspuns, apoi a coborât pe marginea bazinului pentru start. În calificări stabilise un nou record al competiției, 47.20. În semifinale, un record european și mondial de juniori, 46.98, devenind al patrulea din istorie care coboară sub 47 de secunde, și cel mai tânăr. Reușise cel mai rapid timp din istorie pe a doua lungime de bazin (24.05) și era la șapte sutimi de recordul mondial de seniori (46.91) stabilit de brazilianul César Cielo în 2009, tot la Roma, când David avea 4 ani.

În tribune, la masa presei, în social media, s-a vorbit din nou despre ce-ar însemna să doboare cel mai râvnit record din natație. „Ar fi una dintre cele mai mari reușite din istoria înotului”, îmi spusese la Budapesta australianul Linden. „În momentul în care faci un record mondial, ești peste 100% din ce cunoaște omenirea în momentul respectiv”, spusese și antrenorul său.

David speră ca faima să se transforme în extra resurse pentru înot, mai multe bazine noi sau renovate, care să găzduiască tot mai mulți copii dornici să înoate. 

Dacă la Budapesta a simțit presiunea, acum și-a zis că și dacă nu câștigă o să fie ok. Nu s-a gândit la titlul de campion european, nici măcar la record, ci la execuție. În timp ce-și făcea mișcările de încălzire, și-a aplaudat adversarii când au fost prezentați. N-a plecat primul și nici n-a întors primul după 50 de metri. Dar a fost mai atent la ondulările de sub apă, la întoarcere, la eficiența mișcărilor și a înotat cea mai bună cursă de până atunci. După 75 de metri, antrenorului, care-l privea tot din tribună, i-a fost clar ce urmează să se întâmple. Și David simțea că e suficient de rapid, dar după ce a atins peretele și-a dat jos ochelarii și s-a uitat la tabelă, să fie sigur. A zâmbit și a lovit apa cu pumnul când a văzut pe ecran 46.86. Lângă, într-un chenar galben, scria WR (World Record).

Zgomotul care a urmat o să rămână cu el toată viața. Spectatorii – italieni, dar și mulți români – s-au ridicat în picioare și l-au aplaudat îndelung, producând 117,5 decibeli, un sunet la fel de puternic ca decolarea unui avion. S-a ridicat pe despărțitorul de culoar, cu brațele deschise și le-a făcut semn să facă și mai multă gălăgie, în timp ce ungurul Kristóf Milák, clasat pe 2, îl aplauda de pe margine. „Welcome to the club”, i-a spus înotătorul de 22 de ani, și el deținătorul unui record mondial, la 200 de metri fluture. David a lovit din nou apa și și-a dus pumnul la piept. Părinții plângeau în tribune, iar antrenorul, pe care colegii din staff l-au văzut pentru prima oară cu adevărat fericit, s-a întrebat: „Oare câți au înțeles ce s-a întâmplat de fapt?”.

Devenise cel mai rapid din istorie, cum visa de mic, și o făcuse înotând diferit de Cielo în 2009, adică mai repede în a doua jumătate. „E pur și simplu o altă abordare”, spune Rădulescu, care văzuse cursa brazilianului de sute de ori. David era și primul din istorie care înoată de două ori sub 47 de secunde. Și, la fel ca la 200, își depășise propriile obiective, reușind un timp mai bun decât cel cu care-și propusese să bată recordul la sută cu un an înainte: 46.89.

A ieșit din apă și s-a întors spre tribune cu brațele larg deschise, ca și cum ar fi vrut să îmbrățișeze întreg bazinul. Apoi a făcut o plecăciune, la fel ca la Otopeni. În interviul de după, când jurnaliștii de la BBC l-au numit o legendă a înotului, a răspuns că e mai degrabă Skinny Legend și că un vis ar fi să coboare sub 46 de secunde. Seara, la hotel, și-a revăzut de câteva ori cursa. Știa că se uită la cel mai rapid înotător din istorie, și că, pe deasupra, e vorba despre el.

„Știam că se apropie ziua asta”, a spus Cielo într-un mesaj pe Twitter în care îl felicita. „Mă bucur că am deținut acest record uriaș atâția ani. Acum există un nou cel mai rapid om din lume la 100 de metri liber și este abia la început!”. „Cine a spus că recordul în costum nu poate fi doborât?”, a spus și australianul Brett Hawke, antrenorul lui Cielo la vremea aceea. „A fost doborât de un tânăr de 17 ani, atât de posibil e. 13 ani mai târziu, în același bazin, în aceleași condiții. Nu putea fi mai frumos.” „Thats fast!! Congrats @chlorinedaddy”, a scris și Michael Phelps pe Instagram, mesajul care l-a bucurat cel mai mult. 

Lui David i s-a părut ciudat să trăiască momentul fără social media, fără să vadă impactul din România și din lumea natației. Nu se gândise să stea fără Instagram și la Roma, dar n-a vrut să-și piardă concentrarea. A doua zi, a avut de înotat alte trei curse: calificări și semifinale la 200 de metri liber și calificări cu ștafeta de 4×100 de metri liber (cu care nu s-a calificat mai departe). 

Nu-și propusese un timp anume pentru finala la 200 de metri liber, de care nu vorbise prea mult cu antrenorul. În ziua finalei, l-a întrebat: „OK, care-i planul, cum facem?”, iar Rădulescu i-a răspuns: „Nu vrei tu să încerci să faci o nebunie?”.

A plecat mai încet decât la Budapesta, dar a recuperat, din nou, pe ultima lungime, unde a fost cu aproape o secundă mai rapid. La final, când a văzut timpul de 1:42.97, un record mondial de juniori, primul gând a fost că Phelps înotase 1:42.96. „Aaah, încă o sutime”, s-a gândit, scoțând limba. Dar n-a fost dezamăgit, pentru că știe că are tot timpul din lume să-l depășească. Era al treilea din istorie, după Paul Biedermann, deținătorul recordului mondial (1:42.00), și Phelps, dar primul în costum textil (al americanului era parțial din poliuretan).

This guy is insane”, a șoptit kinetoterapeutul Valentin Grigoraș, care-l aștepta la ieșirea din bazin să-i măsoare lactatul printr-o înțepătură în deget, să vadă cât de obosit e. „Nu mai există reguli, bariere. Nu e scris în cărți, nu e în manual treaba asta”, mi-a spus preparatorul său fizic, Dragoș Luscan. „A fost înotul până la David și începe înotul după David Popovici”, a spus și Anastase. 

„Popovici e singur pe planeta lui”, a scris L’Équipe. „Îmi amintește de un Michael Phelps tânăr”, a spus Bob Bowman, fostul antrenor al americanului. „Încă o zi în care David Popovici te face să pui la îndoială tot ce știi despre înot”, a spus un comentator SwimSwam, iar Swimming World Magazine l-a numit un „talent generațional”.

„Mie îmi place să cred că nu am limite”, a spus David după cursă. „Și aș vrea ca toată lumea să creadă asta despre ei – că pot întrece orice limite.”

Georgeta și Mihai Popovici l-au susținut mereu, fără să pună presiune, fără să vorbească acasă despre recorduri. Nu i-au zis niciodată: „N-ai mers bine la concurs, te voi pedepsi”. Fotografie din arhiva Cameliei Potec.

A sărbătorit recordul mondial la hotel, cu echipa și părinții și câteva cutii de pizza întinse pe masa de masaj montată pe hol. Mai avea de concurat la 400 de metri liber, unde s-a calificat în finală cu al patrulea timp, deși era prima oară când înota proba la un concurs important. După calificări a hotărât, împreună cu antrenorul, să se retragă. Era obosit după efortul depus într-o săptămână plină de emoție și voiau să evite suprasolicitarea, mai ales că urma o ultimă mare competiție a verii. 

La două zile după Roma a plecat în Lima, la Mondialele de Juniori, cu care încheie oficial junioratul și unde poate deveni primul înotător care câștigă într-un an medaliile de aur la 100 și la 200 în două competiții europene de juniori și seniori și două competiții mondiale de juniori și seniori. (Textul a fost publicat chiar înaintea de începerea competiției din Peru. Acolo, David a mai câștigat patru medalii de aur – la 100 și 200 de metri liber și cu ștafeta masculină 4×100 de metri liber – și un argint, cu ștafeta combinată. La finalul verii avea 9 din cei mai buni 10 timpi ai anului și era singurul cu trei din cele mai bune 10 rezultate din istorie la 100 de metri liber.)

Apoi, va avea prima vacanță după cea mai plină vară de până acum. Pe 15 septembrie va împlini 18 ani și se gândește la un tatuaj. Va începe clasa a XII-a și va reveni la antrenamente, cu gândul la competițiile următoare: Mondialele în bazin scurt din Melbourne din decembrie, Mondiale în bazin lung din Fukuoka de vara viitoare, iar în decembrie 2023 primele Europene de Seniori (în bazin scurt) găzduite de România. Iar peste doi ani, Jocurile Olimpice de la Paris, obiectivul principal al anilor următori.

Într-o zi din toamna asta, va lua din nou o foaie și un marker și-și va seta obiectivele pentru vara viitoare, pe care le vor ști doar el și antrenorul său. Mai grele și mai provocatoare, pentru că asta caută mereu, să se autodepășească. De asta înoată. Nu să câștige o cursă sau o medalie, și speră să nu fie niciodată asta motivația. Ci să afle cât de bun poate să devină.Foarte probabil, o să continue să și câștige. E la începutul unei cariere pe care mulți o văd ca istorică și plină de recorduri, în care vrea să participe la trei ediții de Jocuri Olimpice.

Dar la fel de captivant de urmărit vor fi valurile pe care le va face în jurul bazinului, pe măsură ce va înota tot mai repede. Câte semne de întrebare va ridica. Câți oameni va bucura și câți copii va inspira. Poate și câte bazine se vor construi sau renova. Poate și ce se va schimba în sportul românesc, în felul în care ne gândim la performanță, dar și la sportul de masă; la ce fel de educație oferim sportivilor și copiilor. Poate și la ce se va schimba în noi, cei care-l privim fascinați. Cum vom deveni și noi versiuni mai bune, mai preocupați de propriul culoar, de propriul timp, de propriul progres. Cum ne imaginăm un viitor mai bun și cum ne antrenăm pentru el.


Acest articol apare și în:


4 comentarii la Vara lui David Popovici

  1. Minunat articol! Mi-a plăcut mult și m-a emoționat. Felicitări și multumiri pentru cuvintele pe care le-ați scris despre David, un tânăr fantastic pentru care limita este doar cerul!

  2. Felicitări pentru aceasta poveste minunata!

  3. Foarte frumos articolul!

  4. Voiam sa mentionez ceva constatat personal, acesti doi oameni si campioni, David Popovici si Robert Glinta, au ceva in plus fata de multi romani, de rand sau performeri: sunt educati si bine-crescuti.
    Impreuna cu alti parinti ii asteptam pe copiii nostri care fac polo la Clubul Dinamo, iar cei doi ieseau de la antrenamentul lor de inot ceva mai devreme.
    Intotdeauna cei doi ii salutau pe toti parintii cand ieseau de la bazin, iar asta se intampla cand deja Robert era celebru, dar David era doar o speranta, in urma cu vreun an si jumatate.
    Sper sa ii ajute acest lucru si pe parinti si pe educatori: intotdeauna educatia buna ridica nivelul unui sportiv, nu ignorati acest lucru axandu-va doar pe sportul de performanta!
    Minte sanatoasa in corp sanatos! Si caracter nedeformat… 😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.