Viitorul DoR: de azi în variantă restrânsă și cu un 2023 incert

Trecem printr-o criză, de departe cea mai complexă de până acum. Vara asta ne restrângem ca echipă și ca activitate, ca să putem spune poveștile pe care le avem de spus până la final de an.

Acest text a apărut inițial sub forma unei scrisori către comunitatea de susținători ai DoR în newsletterul de weekend, Stare de DoR. Te poți alătura abonându-te.


Pe 1 iunie am făcut 41 de ani. Și COVID. Am avut noroc, căci a fost o formă ușoară și mi-a permis, la limită, să ajung la întâlnirea anuală a comunității unui program de leadership în profesiile juridice pe care îl admir. 

În prima seară acolo mi-am zis că e o idee bună să joc fotbal, deși nu mai țin minte ultima oară când am făcut-o în afara simulărilor din Football Manager. Chiar am anunțat mândru odată ajuns: „hai să ne rupem!”.

Aș fi putut să renunț când am văzut că adversarii aveau încălțăminte regulamentară, jambiere și tricouri cu numere și numele lor. Cred că am rezistat patru minute gâfâite înainte să-mi zdrelesc genunchiul stâng: sânge, chestii, milă de la ceilalți. Apoi, după niciun minut mi s-a părut că am auzit și o ruptură în talpă. A doua zi, abia mergeam. (La urgență mi-au zis „n-ai fățău de 41 de ani”. Mulțumesc?)

Din cauza accidentării, n-am mai ajuns la TIFF, deși îmi doream enorm. Dacă universul încerca să-mi spună ceva despre lipsa de echilibru, despre cum realitatea mea nu mai stă pe o fundație solidă, părea că refuz să aud.

Nu e chiar așa. Am auzit. Auzisem de-o vreme.

De ce am scris acest text

Una dintre valorile DoR e transparența: atât în interiorul organizației, cât și în afară. Am povestit de-a lungul timpului despre cum am depășit crize financiare, despre cum plătim salarii sau cum am trecut prin starea de urgență

Povestim și pentru că veniturile de la voi (abonamente, cumpărături de reviste) sunt esențiale pentru ce facem și vrem să știți ce se întâmplă cu organizația pe care o susțineți. Însă o facem și pentru că transparența lipsește în România: nu explicăm cum facem sau ce urmează, nu spunem prin ce trecem, nu arătăm ce ni se întâmplă, mai ales dacă a arăta înseamnă a fi vulnerabil.

Prin ce trecem noi acum la DoR e o criză, de departe cea mai complexă de până acum. Ce urmează e încercarea de a o explica pentru un public larg; cu siguranță e o poveste filtrată și de cum văd și resimt eu lumea, însă sper să te ajute: și ca să înțelegi unde e DoR după aproape 13 ani de viață, și, poate, să înțelegi și unde ești tu sau ecosistemele din care faci parte.

Cum am ajuns aici

În martie 2020, când devenise limpede că urmează o pandemie menită să ne transforme viețile, am renunțat la zeci de obiceiuri și rutine și am inventat altele: produse noi, echipe noi, întâlniri noi. Pentru o perioadă – șase luni, poate chiar mai mult, a fost fun. Apoi, mai ales din 2021, a urmat un soi de blocaj, o rutină a incertitudinii. 

A început acea „zonă neutră” despre care v-am mai povestit: o traversare lentă a unei perioade de tranziție, cu încercări și experimente, însă lipsită de strălucire și stabilitate. Zona asta neutră n-a fost doar la DoR; a fost și este în continuare în viețile multora dintre noi: acasă, la muncă, în societate. Viața pre-pandemie nu mai există. Viața post-pandemie e bântuită de război, de umbra unei recesiuni, de confuzie și copleșeală.

În primăvara lui 2022, odată cu o pauză de cinci săptămâni, mi-a devenit clar că dincolo de zona neutră stau și niște indicatori cantitativi îngrijorători:

• Numărul de cititori care intrau pe site e în scădere;

• Numărul de susținători care plătesc pentru DoR e în scădere;

• Aprilie 2022 fusese prima lună cu mai multe dezabonări decât abonări la newsletterul Concentrat;

• Numărul de evenimente pe care le facem scade;

• Bugetul organizației scade și el de la o lună la alta.

Și, cel mai important, în ultimul an jumătate, am pierdut echivalentul unei echipe întregi: 10-15 oameni extraordinari care au ales, în majoritate, să facă altceva cu viața lor.

E dureros să pierzi atâția colegi. A fost dureros și că unii probabil n-ar fi dorit să plece, însă nu ne-am permis să-i păstrăm. A fost dureros să iau astfel de decizii într-o perioadă în care eram cu toții oricum juliți. A fost dureros și să văd oameni buni alegând alte profesii, pentru că jurnalismul nu doar că e nesigur, dar te și arde și consumă. 

Nu degeaba e genul de profesie care devine identitate, ceea ce-ți permite să-i reziști, dar te și face să renunți la alți piloni de care o viață echilibrată are nevoie.

Echipa DoR în toamna pandemică a lui 2020, fotografiată de Cătălin Georgescu. 

Am făcut tot ce am putut să ne reechilibrez volumul de muncă, ritmul, rolurile și responsabilitățile, însă am eșuat. Nici nu aveam cum să reușesc pe deplin: lumea întreagă a început să-și chestioneze relația cu munca, prioritățile, și, într-un fel, era inevitabil să nu trăim și noi asta, mai ales că DoR este un loc de muncă unde ne întrebăm deschis ce ne-ar ajuta să ne fie mai bine. 

Pentru mulți, răspunsul a fost „altceva”: altă carieră, alte orașe, alte căutări.

Voi face o paranteză aici, care nu e exclusivă jurnalismului, dar e evidentă în profesia asta: dacă nu spui povești, nu exiști pentru public. Dacă nu exiști pentru public, nu ai resurse: fie că ele înseamnă bani sau alte oportunități. Dacă nu ai resurse, nu poți spune povești. Și tot așa. Să te poți opri, ca să gândești, ca să te odihnești, ca să te repoziționezi, e un risc mortal.

De aceea, întreaga profesie – mă rog, cei care au rămas, căci trendul de plecări e global – a ieșit din pandemie și mai obosită.  Fiecare conferință a industriei a adăugat anul ăsta componente despre burnout, work-life balance și cum naiba reușim să facem mai bine management în redacții (ajung și acolo).

E un soi de sindrom al salvatorului la fel de nesănătos cum îl vezi la medici: suntem epuizați, dar nu ne putem opri, căci asta înseamnă că nu ne facem meseria.

Realitățile care au decurs din lista de probleme de mai sus, mai ales în ultimul an, sunt mai dificil de pus în cifre: prinși în muncă hibridă, cu o echipă în flux continuu, într-o industrie șchiopătândă, am pierdut din energia și coeziunea pe care am construit-o în ultimii 5-6 ani. Am colaborat mai sincopat, am devenit mai preocupați de eu decât de noi (ce fac eu, cât fac eu, unde lucrez eu), am înțeles uneori grija ca fiind un scut față de un feedback care ar fi putut să ne îmbunătățească munca și poveștile.

În toate lunile astea mi-a răsunat în cap o vorbă a unei prietene a DoR: „De câți lideri are nevoie o organizație?” Era răspunsul ei (tranșant) la modul meu (timid) de a-i spune că în pandemie am pierdut liderii pe care-i aveam alături, că mă simțeam singur. Răspunsul era și usturător, și adevărat. Nimănui nu-i pasă prin ce trece șeful. Are putere și privilegii, deci îi oferim empatie proporțional.

Iar șeful ăsta, adică eu în cazul nostru, n-a putut în 2021-2022 să ghideze aproape 20 de oameni prin apele tulburi de care v-am povestit. Probabil într-o companie (poate și într-un ONG?) aș fi fost dat afară, și ar fi urmat o perioadă drastică de reorganizare. La DoR n-am fost și pentru că n-au fost doritori să preia din responsabilitățile astea.

Sunt mândru de lucrurile bune pe care le-am făcut; în primul rând că ne-am oferit un grad de confort și siguranță în criză, pe care mulți alții nu l-au avut. Dar orice intenții bune au și o umbră. Umbra noastră a ajuns să fie starea de fapt, o înceată, dar perceptibilă cădere: a modelului, a culturii, a structurilor care țineau totul în picioare.

Apoi a venit războiul. 

Reacția noastră ca organism instituțional a fost grăitoare: deși munca noastră presupune să răspundem crizelor cu informație, ghidaj și povești (țineți minte că newsletterul devenit ulterior Concentrat s-a născut pe 14 martie 2020?), ne-am mișcat greu. Asta din cauza tuturor celor de mai sus: oboseală, resurse mai puține, structuri șubrede. Orice plan aveam de revenire la o linie de plutire în 2022, orice ne spuneam despre „a fi prezent” în fața crizei (un lucru în care credem în continuare), s-a izbit de noua realitate.

Cireașa de pe tort a fost că s-au oprit și niște proiecte care urmau să ne aducă stabilitate financiară până la final de an. Așadar, ce le-am spus colegilor încă din primăvară suna cam așa.

Best case scenario: se oprește războiul, se dezgheață piața, noi avem ce vinde și putem livra ce promitem (rubrici, evenimente, cursuri etc.).

Worst case scenario: ne înjumătățim ca proiecte, oameni, spațiu, tot. 

Most likely scenario: vom fi și mai puțini din mijlocul verii, probabil într-un loc mai mic.

Și iată-ne aici.

În the worst case scenario.

Unde suntem

Ți-am spus toată povestea de mai sus și pentru că transparență, dar și pentru că vreau să înțelegi un lucru important: nu e doar despre a avea bani (în bancă sau promiși). E o greșeală pe care o fac majoritatea organizațiilor în România. Da, banii sunt un factor de igienă, însă ei nu sunt suficienți pentru un joc infinit.

Sigur, dacă ai bani poți angaja oameni și face proiecte ambițioase, însă rolul unui loc de muncă (cel puțin așa cum îl văd eu, care am un bias pentru construcții de grup vs. freelancing) e să-i sprijine pe cei care l-au ales să devină mai buni cu totul: și ca persoane, și ca profesioniști. 

Iar pentru asta ai nevoie de lideri. Și ai nevoie ca liderii să crească lideri. Iar de lideri ducem lipsă la toate nivelurile. Avem insuficienți oameni care se încarcă din a construi alături de alții și care pot pune în practică o idee simplă, dar teribil de greu de implementat: rolul unui lider nu e de a face munca altora; e de a-i sprijini s-o facă singuri, s-o facă până la capăt și să reușească lucruri dincolo de ce-și imaginau.

Eu mi-am descoperit limitele acestor competențe în ultima vreme. Așa că, aici suntem.

Worst case scenario, cum spuneam.

De la 1 iulie vom fi mai puțin de 10 oameni full time în redacție. Eram 25 în echipă acum doi ani jumate. Ne mutăm într-un sediu mult mai mic (un sfert din cel de acum). Vom spune mai puține povești și vom face (deja facem) mai puține proiecte.

În alte momente din istoria DoR ne-am uitat la astfel de crize ca la tranziții sau ca la reinventări. Sigur că astea sunt o posibilitate. Însă, pentru prima dată în 13 ani, nu mai sunt convins că există cu siguranță un „DoR, versiunea următoare” dincolo de ele.

Ce știm e așa:

• vom rămâne un nucleu de oameni care să facem ce ne-am propus până la final de an;

• vom face cu siguranță un DoR #49 (în septembrie) și un DoR #50 (în decembrie) în print, ceea ce înseamnă că vom continua să documentăm și să publicăm povești complexe și intime (inclusiv pe dor.ro);

• vom continua să publicăm Concentrat, însă și viitorul lui pe termen mediu și lung e o discuție deschisă. Ne-am dat 15 iulie ca o bornă de decizie dacă schimbăm ceva de la 1 septembrie sau așteptăm până la finalul anului;

• vom face mai puțin social media;

• vom face mai puține evenimente – cu siguranță nu putem duce un DoR Live la Teatrul Național sau o conferință ca The Power of Storytelling la scara pre-pandemică;

Deci se închide DoR?

Nu știu cum să răspund la întrebarea asta. Cu siguranță nu se închide azi. Nici mâine. Nici în următoarele luni.

Însă odată cu DoR #50 se va închide cu siguranță un capitol mare din istoria DoR. 

Dincolo de asta, adică din ianuarie 2023, poate fi orice: de la nimic, la transformarea într-o școală sau într-un amplificator al eforturilor altor jurnaliști, la combinarea eforturilor cu alte redacții etc.

E frustrantă această incertitudine. E frustrantă și în interior. Dar asta e lumea așa cum e. Și în lumea așa cum e, cel mai înțelept lucru pe care-l poți face e să pornești de unde ești, să te uiți în jur și s-o iei pas cu pas.

Speranța mea e că lunile următoare ne vor da și niște spațiu de reflecție și conversație. Mai ales cu voi, căci de aceea vă și spuneam toate astea. Dar și cu alte organizații care trec prin crize similare: poate n-au toate simptomele noastre, însă simt și ele că sunt într-un soi de moment de cotitură.

Încă două gânduri

Prima idee am mai atins-o. Deși cred profund în vulnerabilitate și transparență și în puterea împărtășirii ca un scut împotriva singurătății, îmi e greu să scriu toate astea. 

Toată literatura despre leadership și management din ultimii doi ani m-a bumbăcit. Leadershipul e de vină pentru tot, e refrenul zilei. Și înțeleg de unde vine: prea mulți șefi și șefe (sau părinți, profesori, profesoare, știi tu) au fost abuzivi, neimplicați, cruzi și au creat realități și culturi care au rănit. Au înjurat, aruncat cu obiecte (telefoane, pantofi etc.), denigrat, umilit și pedepsit. Mai recent au fost dezinteresați de flexibilitate, de munca de acasă, de a asculta nevoile oamenilor.

Nu mă recunosc în descrierile de mai sus. Dar tot mă simt responsabil pentru realitatea de azi. Poate prea responsabil pentru propriul echilibru, ar zice terapeutul meu, căci orice realități construim, le construim de fapt împreună. Și reușitele și căderile ne aparțin tuturor.

Însă am scris toate astea pentru că știu că nu sunt singur. Și pentru că e bine să-ți reamintească cineva câteva clișee: poți controla doar propriile tale acțiuni. Și „asta e apa”: lumea nu e o manifestare a dorințelor noastre. E doar un sistem miraculos care mereu va tinde către haos.

Al doilea și ultimul gând e despre cum vom spune povești în și despre viitor.

Vorbeam recent cu colegii despre un soi de elefant din cameră. E ca în Game of Thrones: amenințarea imediată e vizibilă. Ne războim cu contul de bancă, cu supraîncărcarea de task-uri, cu FOMO de vară, cu nemulțumirile cotidiene. 

Dar amenințarea pe termen lung e dincolo de zid.

Lumea s-a schimbat după pandemie. În ceea ce privește consumul de informație, faliile nu fac decât să se adâncească. Da, în România multă lume încă se informează de la televizor. Dar sunt tot mai bătrâni cei care o fac. Gen Z crește pe YouTube și TikTok și limbajul jurnalismului, chiar și al celui făcut de noi, independenții, le e străin. 

De faliile sociale și economice și politice nu mai vorbim. Cei care încearcă să construiască poduri prin povești sunt tot mai puțini. 

Studiile spun că lumea fuge de știri și de informații, și unul dintre motive e că noi, jurnaliștii, îi facem să se simtă prost, anxioși, neputicincioși. În România prea puțini jurnaliști au smerenia să recunoască că e un adevăr în asta; culegem însă ce semănăm de zeci de ani.

Însă cum ajuți cu adevărat societatea e o întrebare grea. Trăim într-o încrengătură de sisteme care au nevoie să fie înțelese înainte să fie vindecate. Cum povestești aceste sisteme și soluțiile existente? Cum o faci cultivând răbdare? Cum o faci într-un mod care sună a azi? Cum o faci alături de cetățean, nu de cealaltă parte a mesei?

Vedere de la evenimentul DoR Behind the scenes, de Mihai Ciobanu. 

Ca să răspundem e necesar să renunțăm la o parte din ortodoxia profesiei, și cred asta de ani buni. Trebuie să devenim ascultători mai buni, facilitatori mai buni, chiar și mediatori. Să fim mai implicați în această vindecare, mai prezenți în viața cetății, fără să devenim neapărat activiști pentru un partid sau o anume organizație. Să înțelegem ce funcționează din subiectivitatea și autenticitatea pe care o prețuim pe Twitch, de exemplu, și să ne întrebăm cum își poate găsi locul în jurnalism.

DoR s-a născut în 2009 din dileme similare. Era criză economică. Presa românească era într-o criză profundă de idei. Nu prea exista ce am promovat apoi via DoR ani de zile: ideea de jurnalism narativ și povești intime despre oameni, documentate profund și scrise atent. Am umplut un spațiu și de acolo, îndrăznesc să spun, a crescut un întreg ecosistem. Jurnalismul de azi, mai ales cel independent/de nișă/alternativ e mai curajos și creativ ca oricând. Însă nu știu dacă e pregătit pentru viitor – nici cel al conținutului, nici cel al structurilor organizaționale care să-l susțină. Deocamdată doar a recuperat din distanța față de standardele internaționale.

Nevoia de conținut complex, intim, orientat spre a ne face oameni mai empatici, care iau decizii mai bune în viață nu dispare. Ne-a arătat-o și podcastul Obiceiul pământului și, mai recent, portretul campionului mondial la înot, David Popovici. Ambele au ajuns la zeci de mii de oameni, poate mai mulți.

Însă am spus multe alte povești în ultimul an jumătate pe care noi le-am considerat importante, dar care au trecut mai degrabă neobservate. Parțial e pentru că e prea multă informație în viețile tuturor. Parțial e pentru că și voi ați ales să fiți mai atenți la voi înșivă decât la ecosistemele din jur. (Cee ce e de înțeles; România are perioade în care e mai obositoare și apăsătoare și acum traversăm cu siguranță una dintre ele). Parțial e pentru că modul în care știm să facem o poveste relevantă poate nu mai e la fel de interesant sau contemporan cum era.

Ca să recapitulez: vara asta ne restrângem ca echipă și ca activitate, ca să putem spune poveștile pe care le avem de spus până la final de an și, mai ales, pentru a putea sărbători 13 ani și numărul #50 al revistei tipărite. 

Îmi place prea tare simbolismul ca să nu vreau să atingem acest număr rotund, indiferent de ce urmează după el: o pauză, o reinventare sau un sfârșit. Dar până atunci, mai avem niște timp.

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.

13 comentarii la Viitorul DoR: de azi în variantă restrânsă și cu un 2023 incert

  1. Undeva în 2008 îmi scriam e-mailuri cu un domn foarte deștept și bun la suflet, Răzvan Penescu, care mă salvase dintr-o mare depresie legată de chemarea mea de a fi scriitoare, când el mi-a sugerat că mi-ar prinde bine să citesc blogul unui anumit Cristian Lupșa. Îmi amintesc foarte bine momentul fiindcă am trăit atunci prima revelație adevărată din viața mea, un moment din ăla de bucurie rupătoare de piept. Eram convinsă că vreau să-ți calc pe urme, Cristi, și că să scriu așa cum povesteai tu acolo pe blog e ce-mi doresc cel mai mult în viața asta. Atunci mi s-a îmbogățit viața în moduri neștiute și nesperate. Am urmărit nașterea DOR, v-am citit poveștile, am participat la evenimente și am găsit atât de multe resurse și ponturi prețioase (de citit, de ascultat, de învățat); le-am citit și cunoscut pe Georgiana Ilie, Oana Sandu, Medeea Stan, care mi-au vorbit cu atâta deschidere și bucurie despre DOR și despre tine și despre voi. Apoi, desigur, a urmat și întâlnirea cu Ana-Maria Ciobanu, minunata și draga de ea, ale căror cursuri m-au învățat atâtea și fără a cărei muncă neobosită de editor n-aș fi terminat niciodată niciun text (nu că aș fi terminat multe). Toate astea pornesc de la tine, Cristi, e lumea pe care tu ai creat-o și e o lume atât de bogată și frumoasă, populată de acești oameni integri și cu adevărat buni, așa cum nu am cunoscut altundeva. Proiectul DOR înseamnă atât de mult pentru mine, și, cu siguranță, și pentru mulți alții. Nu mă pricep la leadership, recunosc, și nici nu-mi pot imagina greul prin care treci și treceți acum. Vreau doar să știi câtă iubire vine către voi dinspre noi, cei care vă urmărim, uneori mai de-aproape, alteori mai de departe. Pentru mine, cel puțin, o lume fără DOR ar fi mult mai săracă și mai tristă. (Cred că m-am repetat de câteva ori, dar iartă-mă, nu e Ana aici să editeze, în schimb sunt cam multe emoții…)

  2. Există oameni care sunt dispuși să facă jurnalism în schimbul la nimic, doar din pură pasiune și dorință de a se afirma (eu). Nimeni nu mi-a oferit șansa să o fac voluntar, să contribui câtuși de puțin la ceva. Dacă vă regândiți strategia, hit me up 🙂 Nu costă nimic altceva decât… timp

  3. Salut,

    O perspectivă mică în fața unor probleme, poate, prea mari: și pentru mine DoR a fost/e ceva special. M-am dezabonat acum vreun an pentru că a dispărut opțiunea de abonament print. Știu că pot cumpăra numerele individual, dar așa mai sar pentru că nu mai am presiunea să termin numărul vechi pentru că vine următorul. M-aș bucura să mă reabonez la un abonament anual print.

    (Regret, dar online nu doresc.)

    Cu multe mulțumiri,
    Bogdan

  4. Cu totii aven nevoie din cand in cand sa jelim. Sa ne jelim pierderile, oboseala, esecurile, lumea schimbatoare…
    Optimism is overrated. Hai sa lasam loc si pentru sentimenteoe zi intamplarile mai putin bune.
    It is what it is. And it will be okay as it is.

  5. Hai, capul sus, ca o scoatem la capat cumva!
    Foarte bine ca a(t)i transmis acest text, ca sa putem fi mai aproape de voi.

  6. Smiorc. Cum sa dai faliment în timp de razboi si pandemie ca ziarist lol. Poate daca ati face presa nu smiorcaieli fara interes pentru nimeni decât familii si prieteni ati avea cititori, nush? Prima pagina acu: articol despre anxietate din cauza schimbarii climatice, discriminisme cu minoritari, pareri de la alti ziaristi (de parca aia e rolu lor sa dea cu parerea). Si nu vrea lumea sa cumpere, cine ar fi crezut??

    La munca baieti si fete, munca de ziaristi nu de parerologi cu anxietati si smiorcaieli.

  7. Eu am încredere în voi și în noi-ul creat în jurul DOR. Trebuie să fie bine!

  8. Newsletter-ul Concentrat îl citesc efectiv pe sărite. Din titlu oarecum știu dacă îi sau nu ceva interesant pentru mine. Ce vreau să spun e că poate ar trebui făcut un recensământ al publicului Concentrat și axat cam pe ce îi interesează, raportat la vârsta, profesii, starea socială-familiala-economică. Până la urmă și publicul a crescut, deci și nevoile de informare sunt altele. Adică eu văd titlul: 17 terase etc. Deschid și ma uit fix 10 secunde; dacă nu prezintă interes îl închid. Deci titlul și recensământul publicului ar ajuta.
    Iar cu abonamentele, sincer nu am nicio problemă nici să citesc articole sponsorizate, nici care conțin publicitate atâta timp cât aduc informație. 15 lei pare puțin, dar tot 15 lei e o carte pentru copil sau un sirop sau acoperă vreo scumpire la cașcaval. Ce vreau să zic e că e dificil…

  9. Buna! Nimic nu e simplu in viata de antreprenor si am simtit-o si eu de nenumarate ori.
    Si totusi este cel mai bun drum pe care il poti alege! Nu stiu cum dar sigur vei gasi resurse sa treci si peste asta:) avem nevoie de oameni ca voi, de presa corecta.keep going! Suntem alaturi de voi.

  10. Apăi, la ce subiecte woke aveți, spaima climatică, activiști romi și alte stângisme vomitive a la Vice, nu pot decât să vă urez „faliment grabnic”. Poate vă reinventați în ceva ce are legătură cu realitatea și cu cititorii de presă.

  11. I’m sorry to post this in English, but it’s the language I type best. How can we support you from abroad? This publication is important to me. I’m so thankful for all the work you’ve all done through the years. Your journalism is essential!

  12. Pentru ca voi toti sa puteti spune povestile pe care le aveti de spus, aveti nevoie de un leader / manager / ambele.
    Tot ceea ce descrii in articolul de mai sus pare o criza de leadership si de management.
    DOR este minunata, eu citesc cu placere tot ce aveti de spus in fiecare dimineata, dar pentru ca niste oameni sa poate creea, trebuie ca mediul sa le fie favorabil.
    Mediul il asigura leaderul / managerul. Tot el il poate si distruge, intentionat sau nu.

  13. Nu mă pricep la strategii de marketing. Nu știu mai nimic despre leadership, decât informații extrase din diverse contexte fugare. Adevărul este că nu sunt expertă în niciun domeniu. Dar în momentul ăsta creierul meu este cuprins într-un val de siguranță care nu o să aibă reflux. Într-o simbioză perfectă, cum rar se întâmplă să fie, rațiunea și sentimentele se învălmășesc într-un amalgam de voci. Unele cântă. E o melodie plină de onestitate și bucurie. Speranță și mulțumire. În ea se regăsesc toate lucrurile pe care m-ați făcut să le simt de-a lungul timpului. Speranță, conștientizare, empatie. Tristețe. DOR. Apropiere de cei din jur. Sentimentul că nu suntem singuri, cu toții avem frici, iubiri, dorințe, ciudățenii, nevoi, laturi mai întunecate, plăceri, drepturi și obligații. Pot să continui să înșir sute de atribute, pe care să le și argumentez cu referiri la articole , dar mi-ar lua o grămadă de timp, iar comentariul ar deveni plictisitor, cum poate deja s-a întâmplat. Altele șoptesc speriate. Nu vor să dispară Dor! Cum să se piardă o așa punte între oameni? Sigur voi tânji după timpul pe care mi-l aloc odată la câteva luni să mă cufund printre cuvinte alese să îți atingă atât mintea, cât și sufletul. Într-o arie a minții mele, își fac loc și cele care argumentează înfierbântate, vorbind despre impactul social pe care îl aduceți prin articolele voastre. Analizând cum, dacă preponderența unor astfel de publicații ar fi mai ridicată, poate am avea o societate mai pregătită să înfrunte viitorul, mai conștientă, mai blândă și mai educată. Deși fiecare se ocupă de bucățica proprie de trăire sau raționament, împreună sunt sigure de un fapt cert! Revista asta trebuie să dăinuiască încă mulți ani de acum încolo! Cum cugetam eu așa, mi-a răsărit o idee. Nu prea sunt convinsă că merită împărtășită. Nu amanalizat-o suficient. Oricum, dacă aș începe să o fac, probabil aș decide negreșit că-i proastă, deci n-are sens să ocup cuiva timpul cu prezentarea ei. Așa că am răsuflat, mi-am spus că oricum anonimitatea pe care o oferă din plin Internetul ar diminua petele de rușine care îmi decolorează de obicei inițiativele. Am simțit că dacă iubesc proiectul acesta îndrăzneț, măcar să încerc să contribui cu o posibilă sugestie care ar putea fi utilizată drept material pentru a-i reconstrui pânzele în care să sufle din nou vântul. Așa cum am văzut în comentariile postate la diverse articole sau aici, oamenii au motive felurite pentru care citesc și se abonează la Dor. Deci pentru un imbold înspre abonare, dacă s-ar strânge câteva astfel de povești despre cum interacționează oamenii cu revista, de ce o citesc și ce i-a convins să se aboneze, apoi ar fi cuprinse într-o rubrică care să poată fi accesată înainte de opțiunea de a te abona…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.