Virgil Lazăr

Un bărbat glumeț și iubitor de petreceri a plecat odată cu lăutarii. Avea 67 de ani când a murit din cauza COVID-19.

Povestit Georgianei Ilie de Cristina Lazăr
Ilustrație de Tuan Nini
27 ianuarie 2022

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Ilustrația reprezintă un ceas care i-a aparținut lui Virgil.

În ziua în care a murit tata, au fost 137 de morți de COVID și mă gândeam că se spunea că oamenii au ajuns doar cifre, dar, totuși, fiecare cifră este disperarea cuiva și necazul unei familii. 

Era născut în București, în februarie 1954, odată cu zăpezile alea mari. În familia mea exista povestea asta despre cum au dus-o pe bunica la maternitate cu sania trasă de cal, altfel nu se putea ajunge nicăieri.

Tata a crescut într-o familie cu cinci copii, oameni muncitori, gospodari. Copiii au învățat toți meserie. Tata era electrician bobinator, o meserie pe cale de dispariție și unul dintre motivele care l-au ținut pe tata în priză până în ultimul moment, pentru că erau din ce în ce mai puțini meseriași și era foarte căutat. Ieșise de vreo cinci ani la pensie și, mai ales pe fondul unei alte drame din familia noastră – murise sora mea, foarte tânără, subit –, el a căutat să aibă activitate în continuare – să ducă mai ușor povara.

Era un om muncitor, avea 47 de ani lucrați, numai muncă fizică. Bobinarea presupune să înlocuiești sârma arsă din niște motoare, să le repari. Motoare mari, industriale. Veneau clienți din toată țara la ei la firmă, era soarta unor afaceri la mijloc dacă nu le dădea de cap. Avea probleme la o gleznă, mergea mai greu, dar nu se lăsa. 

Era șugubăț, nu știai dacă e serios sau glumește. Îi plăcea atmosfera veselă, căuta compania oamenilor, era prietenos, dornic să ajute. Dacă era o nenorocire în jur, tata era primul care sărea. 

Auzeam la televizor că vine valul trei și ziceam: „am scăpat până acum, acum vine și vaccinul și o să putem să ne punem cât de cât la adăpost și să scăpăm de oribilitatea asta”.

Mi-era teamă pentru el, știindu-l că iese zilnic din casă și că intră în contact cu oameni, că merge cu autobuzul. Era destul de conștiincios, purta mască, avea grijă să se dezinfecteze, să se spele pe mâini. Dar avea diabet, avea tensiune. Tocmai trecuse pe insulină, nu se mai putea fără. 

Urma să-și facă vaccinul, dar mi-a zis că a cam răcit. Am hotărât să nu mă panichez din prima, să nu mă gândesc direct la COVID. Nu avea temperatură mare, 37 spre 38, dar nu reușea să scape de ea. Medicul de familie îi prescrisese câte ceva, i-am luat suplimente, siropuri, mâncare, și i le-am lăsat la ușă. El se autogospodărea, era separat de mama.

Când el, care nu lipsea niciodată, nu s-a dus la lucru – pentru că se simțea foarte moleșit –, l-am dus la testare. A ieșit pozitiv.

Am realizat că și eu mă simt rău, așa că mi-am făcut și eu testul. Și eu am ieșit pozitiv. Cred că la școală m-am infectat, sunt profesoară de engleză la o școală gimnazială și au fost cazuri în clasele la care predam. Aveam prima doză făcută deja. Am făcut o formă medie – poate și datorită ei.

Stăteam fiecare la el acasă și eu îl sunam să-l verific. Nu reușea să-i scadă temperatura. Cu pulsoximetru nu se descurca. Am avut un șoc când am realizat că uita ce face. Îl sunam să-i zic să-și ia temperatura, punea telefonul jos și îl auzeam că umblă prin casă. Și nu se mai întorcea la apel. S-a tot repetat asta, două zile. Nu știam nici dacă-și face insulina. Așa că m-am mutat cu el, ca să am grijă de el. 

Nu era deloc bine când am ajuns. Am vorbit cu medicul diabetolog și mi-a dat un tratament să-l pun rapid pe picioare. Și-a revenit puțin. Atunci am realizat că are o problemă neurologică. Nu realiza că se îmbracă pe dos, că nu stinge lumina. M-am speriat. Am chemat ambulanța pentru o evaluare.

A înțeles că trebuie să meargă la spital, că mi-a zis: „Tată, nu știu cum o să se termine povestea asta, dar cred că mă duc după tata”. Am înghețat la vorbele lui, n-am avut puterea să-i răspund. N-am să uit niciodată ce privire plină de spaimă avea când a urcat în ambulanță, el, care mereu a fost un om curajos, care a știut că greutățile sunt parte din viață.

Nici la întrebările celor de pe ambulanță nu putea să răspundă, se uita în gol.

Abia seara târziu am reușit să vorbesc cu cineva la telefonul pentru aparținători al spitalului. Medicul curant mi-a zis că atunci când a ajuns la spital nu mai știa nimic de el, nici când e născut. Telefonul căzuse și se împrăștiase și nu reușea să și-l facă la loc.

A doua zi m-a sunat însă și am fost incredibil de fericită. A vorbit normal, lucid, mi-a dat listă cu ce-i trebuie, voia să se bărbierească. Asta mi-a dat foarte multă speranță. Apoi iar n-a mai răspuns la telefon zile întregi. Luni am aflat că îl mutaseră la ATI pentru că nu voia să țină masca pe fața, plecase peste noapte la baie și nu mai știuse să se întoarcă, căzuse și se lovise. Putea să fie supravegheat mai bine acolo.

La ATI n-a rezistat decât de luni până marți dimineață, pe 23 martie. Când m-au sunat am știut de ce mă sună. Peste noapte făcuse mai multe infarcturi și un AVC și nu l-au mai putut reanima.

Nu i-am spus niciodată lui tata cât de mult am apreciat vorbele de duh pe care mi le-a zis de-a lungul timpului, prin care a reușit să mă motiveze și să-mi dea încredere în mine.

„Ce tot atâtea pomeni? Facem și pomeni, dar nu mai bine îmi faci un bine cât sunt în viață? Degeaba îmi dai de pomană când nu mai sunt”. Era principiul lui în viață, să facă bine pe lumea asta, nu să facă rău și apoi să-și spele păcatele cu pomeni. Îmi doresc ca principiul ăsta să mă călăuzească și pe mine, mai ales că el nu mai e. 

Era mare amator de muzică lăutărească și a murit în aceeași săptămână cu cei trei mari cântăreți, Catanga, Ploieșteanu și, preferata lui, Gabi Luncă. M-am gândit că a plecat cu lăutarii. 

Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.