[Autor] Fragilitate

Cum se transformă pasiunea pentru artă într-o carieră pe termen lung.


Fotografie: Târgul Autor

În satul Manasia, la trei kilometri de Urziceni, într-un grajd transformat în atelier, își petrece timpul Ana Barbu, confecționând bijuterii atipice. Plantele uscate, textilele, legumele sau obiectele pe care oamenii nu le mai folosesc sunt materiale premium pentru Ana. Pe unele le lasă să se usuce, să se degradeze, și astfel devin mai durabile: „Putrezesc într-un fel ciudat. Am un castravete uscat sau sâmburi de avocado care s-au deshidratat și arată ca un onix.” Pentru ca plantele să își păstreze forma mult timp, le tratează cu rășină epoxidică, un material durabil, rezistent și transparent: „De exemplu, aveam nervurile de la o floare și le-am dat numeroase straturi de rășină ca să rămână în forma aia.” „Experiment” este cuvântul pe care Ana îl folosește cel mai des atunci când vrea să descrie ceea ce face.

Ana are 34 de ani. În anul 2010 lucra ca jurnalist la o agenție de presă, însă a simțit că nu mai poate. Stătea de 13 ani în București într-o garsonieră, făcuse Facultatea de Litere din București, și lucrase o perioadă într-o agenție de PR. Bunicii îi muriseră și casa din Manasia era goală, așa că a decis să revină în satul în care se născuse și crescuse, ca să se întoarcă la o pasiune mai veche: arta. Primele ei materiale au fost câteva colaje cu poze. Datorită unei prietene s-a apucat de performance art, apoi, în timp, a descoperit că este suficient de îndemânatică încât să poată prelucra materiale.

Și-atunci s-a gândit să se facă bijutier.

A ales să se ocupe de bijuterie pentru că îi oferea posibilitatea să facă diverse experimente și consuma materiale puține. S-a atașat de asta, a dobândit tot mai multă experiență și cunoștințe și a continuat să muncească pentru că i se părea că se descurcă. Spune despre bijuterii că sunt obiecte purtabile care pot să creeze ceva în contact cu corpul: „Îmi place să fac asta și I go with the flow.” Odată ce a început să studieze bijuteria contemporană, a observat că bijutierii noi foloseau tot felul de materiale. Tot ce îți poate trece prin cap, de la materiale de construcții la textile. Ea le-a ales pe cele care i s-au părut mai atractive. Primele bijuterii erau foarte ieftine și încă mai păstrează dintre cele pe care nu le-a vândut: „Erau niște cercei cu imagini pe care le modificam eu în Photoshop și le lipeam cu tehnica șervețelului.”

Inițial spera să se întrețină din asta, însă lucrurile nu au mers așa cum s-a așteptat . Pentru a mai economisi niște bani, se folosea de materialele pe care le găsea în jurul ei și care erau necostisitoare: gunoaie, plastic, făină, rumeguș. Încă mai folosește aceste materiale în atelierul pe care și l-a construit în Manasia. Inițial, părinții nu au luat-o în serios. Până când au început să apară rezultatele; un premiu câștigat, participarea la o expoziție: „Ziceau că fac mărțișoare. Ai mei nu fac nimic pe partea asta cu arta; mama, de fapt, croșetează, face puișori, diverse animăluțe, eu nu am răbdare, dar ea e pe val.”

Acum, pe lângă atelier, se ocupă și de grădina ei de permacultură (cultură agricolă permanentă) la care visa de mult. Cu timpul a învățat să jongleze cu proiectele. Lucrează o perioadă la bijuterii, apoi se întoarce la grădină. Renovarea atelierului i-a luat ceva timp. Nu a renunțat nici la scris, o pasiune pe care o are încă din liceu. Ține un blog, însă își reproșează că nu este foarte consecventă cu scrisul pentru că „nu am descoperit ceva care să mă țină constantă în chestia asta”. Se consideră o persoană schimbătoare, însă îi place să lucreze cu materialele, arta, cultura și o să facă lucruri în domeniul ăsta în continuare.

Anul acesta, pentru că își dorește să lucreze mai mult cu fragilitatea obiectelor, a încercat să integreze plantele în bijuterii așa cum sunt, motiv pentru care a  făcut schelete din metal pentru ele sau a folosit capsule de sticlă: „E ideea de fragilitate că trebuie să ai grijă, nu poți să bagi obiectul în cutie și să uiți de el pentru că nu îți mai stârnește nicio emoție. Trebuie să te joci cu fragilitatea asta chiar dacă e riscant.”  Planul este să lucreze și la anul cu aceleași materiale. S-a atașat de ele și le găsește foarte ofertante. Îi place să aibă flori uscate în vază pe care apoi le poate păstra un an sau mai mult. „Unele își păstrează culoarea mai mult timp, altele se degradează, se fac maronii, dar cert e că unele dintre ele o să țină enorm, altele o să se strice.”

Nu se gândește foarte departe în viitor: „Nu sunt genul de persoană care poate să facă predicții, mă schimb foarte mult tot timpul. Poate o să descopăr altceva la un moment dat. Nu m-am gândit să râmân în Urziceni, sau în București sau în Manasia.” Visează să vadă lumea și să facă „niște călătorii mai revelatoare la un moment dat”. Poate chiar să realizeze bijuterii între timp. I-ar fi suficiente doar câteva instrumente . Și-ar dori să descopere locuri și oameni noi, însă nu ar vrea să aibă rolul unui turist. Preferă să se întâlnească cu oameni, să învețe încontinuu, și să-și prezinte munca celorlalți. „Mi-ar plăcea ca viața mea să se tot schimbe și lucruri multe și imprevizibile să se întâmple.”

Între toate incertitudinile, de un lucru este sigură: că pentru ea, arta rămâne cel mai bun mod de a se exprima: „Mă descurc așa, cât de cât.”

Ana Barbu și bijuteriile ei sunt la Autor – singurul târg de bijuterie contemporană din Europa de Sud-Est, care are loc în weekend, pe 13 și 14 mai 2017 în București.