Și dacă tot ce știm despre creier n-o să ne schimbe viața?

O scrisoare a împins cel mai ascultat podcast din România să se chestioneze și comunitatea științifică să-și evalueze prezența în viața cetății. Ce n-a generat încă? Colaborare.

Nu mai știu cine mi-a trimis primul link cu scrisoarea. Cert e că am început s-o văd peste tot apoi – genul de știre care face vâlvă pe net, iar pe Facebook scoate ce-i mai rău din fiecare.

Poate ții minte: pe 15 octombrie 2021, trei cercetători în neuroștiință și psihologie au publicat pe Edupedu.ro o scrisoare-avertisment pentru Ministerul Educației, care tocmai girase un program opțional, numit „Neuroștiința la Clasă”. Semnatarii – Andrei Miu, cercetător în neuroștiințe cognitive, Dragoș Iliescu, specialist în psihologie organizațională, și Raul Mureșan, cercetător în neuroștiința sistemelor – spuneau că opționalul avea „erori științifice fundamentale” și se baza pe teorii depășite despre dezvoltarea și funcționarea creierului.

Era, indirect, și o critică la adresa inițiatorilor – echipa Mind Architect, un podcast de neuroștiință aplicată în viața de zi cu zi, care funcționa ca suport de curs. Cercetătorii atrăgeau atenția că Paul Olteanu, gazda și imaginea podcastului, nu are studii de specialitate, vorbește într-un „limbaj colocvial” nepotrivit predării, ba chiar se folosește de program ca să promoveze printre elevi produsele companiei.

Pe un internet care ne antagonizează nu doar în discuții despre politică și vaccin, ci și despre filme și Wordle-uri, nu-i de mirare ce-a urmat.

Mulți au sărit în apărarea celui mai ascultat podcast din țară, care în doi ani a ajuns la 10 milioane de descărcări și l-a transformat pe Olteanu în prima opțiune pentru jurnaliștii care căutau răspunsuri despre cum funcționează creierul nostru.

„Copiii mei vă ascultă în continuare. Impactul este enorm. Am avut până acum patru generații la dirigenție, sunt la a cincea. Niciodată nu au fost așa uniți ca ultimii, care ascultă Mind Architect.”

„Tare bine ar fi fost ca acești cercetători să iasă din cancelarie, să-l contacteze pe Paul Olteanu și să-i propună să corecteze aceste erori. În bunul stil românesc, vor să-l elimine cu totul.”

„Într-o lume și așa divizată, specialiștii aleg să «ajute» așa. Trist.”

Alții au văzut în demersul Mind Architect o oglindă pentru pseudo-știință și lucruri făcute pe jumătate.

„Alegerea carismaticilor în detrimentul experților este o problemă reală, globală, care a dus printre altele și la neîncredere în știință, în vaccinuri, în oameni care au experiență și expertiză.”

„Consider că e indicat să urmărim oameni competenți, educatori adevărați, nu oportuniști care citesc cărți și reîmpachează informații, apoi se dau experți.”

„Cred că ar ajuta dacă am pune totul în context. În România, impostura e endemică.”

În paralel, a început să circule și un articol științific recomandat în scrisoare, care demitiza existența creierului triunitar, o concepție despre evoluția creierului uman, răspândită în cărțile de psihologie practică. Cu ea începe și primul episod din Mind Architect. Teoria spune că avem în creier niște structuri simple, care se ocupă cu instinctele și emoțiile, peste care a evoluat un strat nou, specific oamenilor. Ca să operaționalizeze teoria, Mind Architect a asociat-o cu metafora călăreț – elefant, propusă în 2006 de psihologul social Jonathan Haidt; elefantul reprezintă sistemul limbic, responsabil de nevoi primare și emoții, iar călărețul, cortexul prefrontal, responsabil de gândirea complexă, rațională. Călărețul controlează, așadar, elefantul. Când „pică”, picăm și noi pradă impulsurilor primare (îți explic mai încolo de ce e depășită această teorie).

Cine n-ar vrea să le gestioneze mai bine și să se simtă în controlul propriei vieți?


Mind Architect a răspuns la această nevoie încă dinaintea pandemiei. Și, recunosc, ca om care a văzut utilitatea podcastului în viața de zi cu zi, am fost confuză: m-a ajutat ceva greșit științific? A fost un placebo? Teoretic, înțelegeam ce combăteau cercetătorii – că orice se întâmplă în creier e prea complex să fie redus la mecanisme unice, cum face Mind Architect când spune, de exemplu, că amigdala cerebrală e centrul fricii.

Ce nu pricepeam era cum schimbă nuanțele utilitatea recomandărilor din cele peste 50 de episoade care m-au ghidat și pe mine: nu intra în discuții dificile seara, ai „călărețul” obosit; nu da emailuri furioase, pentru creier sunt la fel de amenințătoare ca o noapte prin pădure; fă sport ca să elimini stresul; dormi.

Le mai auzisem și din gura cercetătorilor în științe sociale din afară, le citisem și în publicații respectabile. Ce-mi scăpa?

Aici eram când am decis să ascult ambele părți, ca să înțeleg cine are dreptate. Am început cu echipa Mind Architect.



Călărețul și elefantul

Pe 15 octombrie, Paul Olteanu ținea un curs online despre un model de personalitate și comunicare, genul de training rezervat cu luni înainte de companiile care-l vor pe el la livrare. De scrisoare a aflat într-o pauză, dintr-un mail trimis de Luciana Baicea, project manager și cea care știe tot ce mișcă în organizație. L-a luat cu amețeală de la titlu: „Erori științifice fundamentale din podcastul Mind Architect și programul Neuroștiința la Clasă ajung la elevi cu susținerea Ministerului Educației”.

Sintagma „erori științifice fundamentale” a lovit unde are o sensibilitate. I se trage din școală, de când învăța în Ploiești, la o clasă cu profil sportiv poreclită „proștii de la volei”, dar și din primii ani de training, când era privit cu suspiciune de breaslă, pentru că n-avea nici 20 de ani. „Mereu am simțit că trebuie să prove myself.

A livrat pe pilot automat până la pauza de prânz, pe care a folosit-o fix cum le recomandă ascultătorilor. S-a ridicat de pe scaun, a făcut ture pe balcon „să-și calmeze elefantul” și s-a încărcat din valurile de mesaje directe: „Capul sus”, „E doar un circ de Facebook”, „Ați început să deranjați pentru că faceți bine ce faceți”. Dincolo de fani, cel mai mult a contat că l-au încurajat oameni din educație.

Olteanu a fost mereu hotărât să contrazică aparențele – să arate că poți să aduci valoare chiar dacă ești cel mai tânăr din sală, chiar dacă n-ai șiraguri de titluri și diplome. Până la 33 de ani, a co-fondat GoMentorship, o platformă de mentorat în carieră pentru tineri, a strâns sute de mii de euro pentru ONG-ul Mai Mult Verde, a făcut vânzări și strategie, a co-fondat Școala de Comunicare, o serie de cursuri practice care întorceau comunicarea pe toate fețele, a devenit coach certificat internațional și a livrat zeci de mii de ore de training în comunicare, public speaking și branding personal.

Practic, din punctul în care a început să câștige bani, tot ce a făcut a avut legătură cu capacitatea lui de a pune gânduri în cuvinte, de a sintetiza și traduce informație pe limba tuturor.


Paul Olteanu, trainer, coach și fondatorul podcastului Mind Architect. A descoperit că neuroștiința îl poate ajuta să înțeleagă cum învățăm sau cum luăm decizii și a început s-o integreze în tot ce făcea. Așa a apărut și cursul „Neuroștiința comunicării”.


La neuroștiință aplicată a ajuns din frustrare. Ținea cursuri de vorbire în public, oamenii erau mulțumiți și prezentau mai bine la final, dar după șase luni reveneau la T0, la frică de scenă și trac. Pentru că nu înțelegea de ce schimbarea nu se menține în timp, a vrut să afle cum învață creierul. Stătea cu orele în trafic, așa că a început să asculte audiobook-uri.

Multe i-au aprins becuri în perioada aia, dar Mindsight și The Neurobiology of „We”, de profesorul de psihiatrie Daniel Siegel au fost de căpătâi. Din ele a înțeles că a ști cum funcționează un lucru nu e sinonim cu a ști să-l aplici. „M-au ajutat să înțeleg că noi avem sisteme de memorie diferite în creier”, spune Olteanu, care a descoperit cărțile la școala de coaching Mind Learners, unde a auzit prima oară și metafora „călăreț și elefant” a lui Haidt. „[Memoria] explicită îmi permite să reproduc ce discutăm. Dar, ca să apară o modificare la nivel de comportament, trebuie să instalezi obiceiuri, care se formează diferit, cu ajutorul memoriei implicite.”

Din a-ha în a-ha a construit și un curs cumpărat anual de zeci de companii, „Neuroștiința comunicării”, care durează două zile, are teorie și multe exemple practice. Pornește de la o idee simplă, cu impact în relații de tot felul – cuvintele pe care le auzim și repetăm ne construiesc realitatea. „Mesajele la care ne expunem mintea ne modifică gândurile, iar gândurile pe care ne concentrăm construiesc autostrăzi neuronale noi”, scrie despre curs. „Prin activare repetată, ele se transformă în tipare de gândire dominante și ne modifică, la propriu, creierul.”

Are un exemplu pe care îl menționează mereu, pentru că i se pare definitoriu pentru sistemul nostru de învățământ, care îl „predă” involuntar. „Cât a luat colegul?” – e genul de repetiție care ne-a modelat să ne simțim constant în competiție („care pleacă primul de la semafor, care câștigă mai mult, care are mai multe greutăți”), spune Olteanu. E și parte din motivul pentru care lui nu i-a plăcut școala „formală”, cu ridicat în picioare în fața profilor de dragul ierarhiei, cu „faci așa, că așa zic eu”. De-aia l-a atras trainingul încă din liceu. La atelierele de inteligență emoțională sau public speaking toți erau egali, indiferent de titluri, învățau unii de la alții și nu existau adevăruri absolute.

În timp, a înțeles ce puncte forte are, dar și ce mecanisme îl faultează – credința că trebuie să se descurce mereu singur, spre exemplu, care l-a împins să fie și trainer, și designer, și contabilul propriei firme până pe la 25 de ani. „Am devenit conștient că, dacă vreau să evoluez, trebuie să învăț să mă port diferit, în ciuda impulsului emoțional brut.” Uneori, asta înseamnă să ceară ajutor fără să se teamă că o să vină „nota de plată”.

Așa vorbește și la cursuri și oamenii se regăsesc – comportamentele lor primesc o validare și o explicație; nu sunt ei stricați. E sentimentul pe care l-a avut și el când a înțeles că discursul din școală – nu vorbi neîntrebat, stai în banca ta – l-a antagonizat, dar l-a și motivat să arate că poți să înveți fără frică.

Susține poveștile DoR

Dacă îți place povestea asta, e important să știi că n-o puteam face fără cititorii care ne susțin. Avem nevoie și de tine.

Olteanu învață ascultând cărți, discursuri ale autorilor și cercetătorilor sau podcasturi de popularizare a științei. Când vede că o idee se repetă, se oprește și ia notițe în Evernote. Are sute, organizate pe titluri de cărți și taguri – „stress response”, „moral decision making”, „brain and nervous system line” –, iar toate trec prin filtrul: cum mă ajută aceste cunoștințe în lumea reală? Să mă cunosc mai bine, să iau o decizie, să comunic mai deschis.

Din cauza asta l-a amărât scrisoarea critică, din care a înțeles că e greșit că nu numește toți neurotransmițătorii implicați într-un proces psihic, că pune fericirea doar pe seama dopaminei și mai ales că o face într-un limbaj colocvial. Numai că obiectivul lui în general, și al Neuroștiinței la Clasă în special, n-a fost să înlocuiască ora de biologie, ci să-i facă pe elevi mai conștienți de sine și mai curioși.

„Dacă vrei să predai despre hormoni la clasa a III-a, nu ai de ce să faci încă diferența între neuromodelatori, neurotransmițători și hormoni”, crede Olteanu. „La vârsta aia te ajută, spre exemplu, să-ți dai seama că atunci când îți place o lecție, probabil că în sistemul tău nervos circulă dopamină, că motivul pentru care te simți bine după ce faci mișcare e că sistemul nervos e populat cu endorfine și acționează ca un buffer pentru cortizol, care apare când ne simțim stresați.”

Pe lângă că-l bucură să vadă orice pas făcut în direcția cunoașterii de sine – ca regulă de igienă psihică –, nu poate să nu se întrebe cum ar fi fost viața lui dacă ar fi știut de mai devreme tot ce a aflat din training.

Evoluția Mind Architect 

Mind Architect n-a fost ideea lui Olteanu. Ținea un curs pentru o multinațională de tehnologie când s-a trezit că doi cursanți, Dorin Boabeș și Tudor Stoica, manageri în companie și pasionați de podcasturi, îl întreabă dacă n-ar vrea să facă un podcast despre neuroștiință aplicată.

Erau fascinați de tot ce aflaseră – de exemplu, că toate intențiile lor bune erau degeaba dacă nu erau atenți la cum dau feedback –, experiență tehnică aveau, pentru că făceau Rețeaua, un podcast-interviu cu oameni din IT, iar în Olteanu vedeau competență și carismă. „Omul are vervă, poate vorbi foarte coerent și convingător despre subiect, simplifică, nu se pierde”, spune Stoica, care voia de ceva timp să facă un podcast pentru mase și căuta o gazdă care să aibă acel „je ne sais quoi”.

Olteanu a acceptat, căci propunerea era să vorbească în continuare despre ce-l pasiona, citând cărți și autori preferați. Așa că împreună cu Anca Anghel, colegă cu Boabeș și Stoica, au adaptat prezentările lui într-un sezon pilot – făcut în timpul liber, din care nu au câștigat niciunii vreun ban. Fiecare episod urma intenționat același tipar. Ei erau curioșii care aduceau întrebarea, Olteanu era tipul informat care explica teoria, pe care Boabeș, Stoica și Anghel o puneau ulterior în context, prin exemple – unul de acasă, unul de la muncă. La final, Olteanu nuanța și încheia cu tips & tricks, totul în maximum 30 de minute.

La început, Olteanu nu credea că o să aibă și alți ascultători dincolo de niște cursanți mai dedicați. Doi ani mai târziu, Mind Architect e un fenomen media. A trecut prin zeci de subiecte – de la teoria atașamentului și tipuri de memorie la burnout sau time management – și a devenit, dintr-un hobby, jobul lui Olteanu, dar și al altor șase oameni, plus mulți colaboratori.

Stoica și Anghel au decis să iasă din proiect când s-a ivit ideea monetizării lui. Nu voiau să se implice mai mult, cum ar fi fost nevoie ca podcastul să devină un ecosistem – să scaleze și să poată susține și proiecte pro bono, cum e Neuroștiința la Clasă, sau să populeze biblioteci cu cărți din domeniu în școli, cum au făcut pentru Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din Iași.

În 2019, în spatele Mind Architect erau patru oameni care înregistrau un podcast în timpul lor liber. În 2022, echipa are șapte angajați și zeci de colaboratori.

Începând cu al doilea sezon, podcastul are și un sponsor, OTP Bank, ceea ce i-a accelerat dezvoltarea. E una dintre companiile în care Olteanu ține traininguri de ani de zile, cu rezultate vizibile, spune Diana Mișa, director de resurse umane. „Cea mai mare schimbare e în zona de comunicare și colaborare. S-a mutat atenția pe celălalt – să-l cunoască, să-și dea seama prin ce trece și să nu ia lucrurile personal.”

Schimbarea Mind Architect s-a întâmplat și la nivel de conținut, care s-a mai nuanțat. În sezonul 4, într-un episod despre creativitate, apar rețelele neuronale care participă la diverse procese psihice – nu doar dihotomia călăreț-elefant. Au creat și conținut bonus, disponibil abonaților plătitori, iar pentru fani au deschis un shop online cu hanorace și alte obiecte cu logoul podcastului.

Scrisoarea cercetătorilor s-a simțit ca un bolovan în moalele capului și pentru că a fost primul feedback negativ cu greutate pe care l-au primit. De la lansare, Mind Architect n-a făcut decât să crească – și-n cifre, și-n mesaje de la ascultători, care le spuneau cât de mult îi ajută podcastul. Multe erau despre autocunoaștere: „Am început să lucrez mai mult cu mine pentru a-mi identifica butoanele sensibile și, punctual, reflexele moștenite de la părinți. Îmi cresc relația cu puștiul meu mai asumat, îi spun mai des «te iubesc» și «îmi pare rău» (dacă greșesc) – expresii pe care nu le-am prea auzit de la ai mei”.

Creșterea a coincis cu pandemia, care a fost o trambulină. Dincolo de urgența medicală, izolarea a stârnit nevoia de a ne înțelege stările, iar Mind Architect a livrat răspunsuri – în carantină au făcut episoade speciale despre criză, pentru cei din linia întâi și pentru profesorii și elevii care abia se acomodau cu școala online.

E bine să știi că noi, la DoR, am fost printre primii care l-au chemat pe Olteanu la o discuție; îl știam pentru că făcusem „Neuroștiința comunicării” cu el și ne plăcuse energia cu care explica lucruri. L-am invitat și la un podcast și la un Facebook live să vorbim despre cum să ne antrenăm creierul pentru incertitudine. Întrebările pe care le-am primit în comentarii – „Mișcarea și socializarea pot suplini lipsa somnului?”, „Cum conving părinții coronasceptici să mă protejeze când eu sunt în categoria de risc?” – ne-au confirmat instinctul că oamenii aveau nevoie de ghidaj.

În curând, Olteanu era peste tot – la emisiunile de YouTube ale vedetelor, ca George Buhnici, Cătălin Măruță sau Mihai Morar, care l-a numit „profu’ minții”, la Radio ZU sau Europa FM, unde poate fi ascultat în fiecare duminică, și la TV. Metafora călăreț – elefant prindea la public, devenise o punte și un limbaj comun, pe care-l puteai auzi și în coafor, și la sală.

2021 a fost anul în care Paul Olteanu, co-fondatorul podcastului Mind Architect, a fost invitat de o mulțime de emisiuni online, TV și la radio să vorbească despre cum funcționează creierul.

E ușor să înțelegi de ce reacționezi ciudat la schimbări dacă te gândești că elefantul e bătrân, rigid, preocupat de supraviețuire. La fel cum are sens că un călăreț își face treaba doar câtă vreme stă elefantul liniștit.

Metafora înlesnește însă avertismentul cercetătorilor, care spun că teoria creierului triunitar, conform căreia structurile creierului s-au dezvoltat în etape istorice diferite, de la un creier „de reptilă” la unul modern, specific oamenilor, e depășită. În podcast, ea sună așa:

„Ce ne-a diferențiat pe noi e ultima structură corticală, pe care MacLean [doctorul care a formulat teoria creierului triunitar] a numit-o neocortex”, explică Olteanu în primul episod. „E mult, mult, mult mai tânăr și ne permite toate funcțiile noastre superioare. […] Când ne enervează șeful, partea care ne oprește din a-i spune ce credem despre el de fapt e neocortexul. Partea care ne dă impulsul să îi spunem ce credem despre el în momentul ăla e un mix între limbic și reptilian.”

Teoria creierului triunitar nu mai e actuală. A apărut în anii ’60, a fost validată de metodele de studiu ale vremii – mai multă disecție decât rezonanță magnetică –, dar cercetările moderne au infirmat-o. Olteanu spune că știa asta – aflase la o școală online despre neuroștiință aplicată în transformare personală la care a participat în 2019 –, dar a decis să construiască totuși pe ea, pentru că i s-a părut un punct de plecare bun pentru a populariza o idee atât de complexă.

„Ce încercăm să facem în sezonul 1 e să dăm niște building blocks, iar unele au formă metaforică, cum e ideea de arhitectură cerebrală împărțită în trei mari regiuni”, spune Olteanu, care consideră utilă separarea când miza e să iei lucrurile pe rând, ca să le înțelegi ulterior interconectat. „De pildă, despre dopamină, ori că vorbim despre o regiune care produce eliberare de dopamină, ori că vorbim despre o rețea, ce e important pentru mine, dacă fac parte din publicul larg, este să înțeleg că apare adaptarea hedonică: cu cât se eliberează mai multă dopamină în relație cu același stimul, cu atât scade plăcerea, și așa se poate instala și adicția”, explică Olteanu într-un interviu online. „Dacă eu mănânc biscuiți ca să mă reglez emoțional, odată cu trecerea timpului voi avea nevoie de din ce în ce mai mulți biscuiți pentru a obține același efect.”

A ajutat și că-i vedea pe autori și specialiști în neuroștiințe ca Robert Sapolsky și David Eagleman, care predau la Stanford University, vorbind despre creierul triunitar și în prezent. Era un semnal că e pe teren validat.

Află mai multe: cum a apărut teoria creierului triunitar?

Teoria creierului triunitar a fost dezvoltată de medicul Paul MacLean în anii 1960 și spune cam așa: avem un creier reptilian (care funcționează pe baza instinctelor) sub „creierul nostru de mamifer” (sursa emoțiilor noastre), iar „creierul nostru de mamifer” se află sub „creierul nostru de ființe umane” (sediul gândirii). Conform acestei teorii, singura diferență dintre oameni și animale este existența acestor straturi noi ale creierului nostru.

Teoria a devenit extrem de populară odată cu publicarea cărții Dragonii Edenului (1977), de Carl Sagan, care explora evoluția creierului uman plecând tocmai de la teoria lui MacLean. În 1978, cartea a câștigat premiul Pulitzer pentru nonficțiune.

Cartea a apărut în aceeași perioadă în care neurocercetătorii au infirmat teoria creierului triunitar. Tehnicile de secvențiere a genelor i-au ajutat să descopere că majoritatea creierelor de vertebrate sunt făcute din exact aceleași ingrediente ca cel uman; că nu existau părți „noi” și părți „primitive” ale creierului. Aceleași structuri au fost modificate și rearanjate de-a lungul evoluției.

Teoria a rezistat și datorită personalității lui MacLean, spune Terrence Deacon, expert în evoluția cunoașterii umane la Universitatea din California, Berkeley, care crede că asta a dat ideilor lui o rezonanță specială. „Multe dintre progresele noastre contemporane s-au cățărat peste munca lui, chiar dacă, privind retrospectiv, teoria a fost înșelătoare. Asta se întâmplă foarte des în științe și deseori nu acordăm credit pornirilor false care ne împing cu adevărat înainte.”

După un weekend în care echipa Mind Architect a încercat să se coordoneze și cu sponsorul OTP Bank, și cu Ministerul Educației, pe 18 octombrie a apărut și răspunsul lor oficial. Ca orice erată sau nuanță adusă unui subiect care se tranșase deja în online, poziția lor n-a circulat la fel de intens pe rețelele de socializare.

Clarificau că Olteanu e trainer și coach și că n-a susținut niciodată că ar fi altceva; că programul „Neuroștiința la Clasă” a pornit ca reacție la mesajele părinților și profesorilor care spuneau că ascultă deja podcastul cu copiii, că l-au construit voluntar și intenționat separat de Mind Architect, pe alt site și cu altă echipă, ca să nu se suprapună cu podcastul comercial, și că misiunea lui e să aducă cunoașterea de sine în școli. Dincolo de toate, au ținut să specifice că limbajul familiar și prietenos nu va dispărea, pentru că tocmai „încremenirea în limbajul academic face, pe de o parte, ca școala să fie extrem de plictisitoare și lipsită de relevanță”. 



Reglare emoțională

Nevoia de a ne înțelege și regla stările în pandemie e una dintre cauzele care ne-au adus și mai aproape de neuroștiință. Răspunsurile convenabile ne-au împins s-o folosim ca pe un glob de cristal. Care e legătura dintre stima de sine și pozele procesate în exces? Ce se întâmplă în mintea noastră când luăm decizii financiare și de ce unele par iraționale? Cum să-ți liniștești emoțiile înainte de un interviu pentru job?

Olteanu era printre cei care răspundeau, însă cu siguranță nu era singurul. Orice întrebare aveai, părea că neuroștiința aplicată poate răspunde.

Cam așa arăta peisajul media când cercetătorul Andrei Miu s-a apucat de scris articole demistificatoare. „Tot mai mulți traineri, speakeri și life coachi apelează la descoperiri din neuroștiințe ca să își lase audiența cu gura căscată”, scria în august 2021 în revista Cariere. „Denumiri ca amigdala și cortexul prefrontal au intrat deja în jargonul amatorilor de cursuri de dezvoltare personală și de coaching și provoacă reacții de tip aha ori de câte ori sunt menționate. Pentru cunoscători, e clar că amigdala se ocupă de frică, iar cortexul prefrontal este sediul suprem al abilităților noastre de decizie. Dar, oare, e chiar așa simplu?”


Andrei Miu este profesor de neuroștiințe cognitive și fondatorul Laboratorului de Neuroștiințe Cognitive. Practic, studiază emoțiile și felul în care răspundem la ele. Crede că popularizarea științei ar trebui făcută doar de cei cu studii de specialitate, care prezintă date și metode de cercetare.


Miu e principalul semnatar al scrisorii din octombrie. Are 41 de ani și cariera lui academică se suprapune pe aproape jumătate din viață. E profesor la Facultatea de Psihologie de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și fondatorul Laboratorului de Neuroștiințe Cognitive. Când nu predă, nu publică studii și nu formează tineri cercetători, scrie aplicații pentru granturi de cercetare și navighează prin birocrația academică. 

Dacă n-ai auzit de el, e pentru că Miu a acceptat rar să vorbească pentru publicul larg; în principiu din lipsă de timp, dar și pentru că prioritatea lui este cercetarea. (DoR l-a intervievat de câteva ori începând din 2015, când am vorbit cu el despre beneficiile și capcanele empatiei.)

În laborator, Miu întoarce emoțiile și modurile în care răspundem la ele – adică cum ne „reglăm” emoțional – pe toate fețele. Acolo cercetează dacă adulții cu istoric de traumă în copilărie își gestionează diferit emoțiile (da – ceea ce explică riscul crescut de boli psihice) sau dacă poți influența teama de risc printr-o strategie de reglare emoțională (da, prin „reevaluare cognitivă”, care înseamnă să interpretezi diferit situația care ți-a provocat acea emoție – să vezi partea plină a paharului, ar zice proverbul).

Știa de mult timp despre Mind Architect și-l ascultase, dar s-a abținut de la comentarii. A decis să atragă atenția abia când a auzit că a intrat în școli. „E o răspundere să te apuci să vorbești așa, din poveștile altora”, spune Miu. Cititul la a doua sau a treia mână „reduce știința la detalii, nu neapărat la esență”, adaugă el, mai ales azi, când cercetătorii se supra-supra-supraspecializează și mulți nici nu îndrăznesc să vorbească dincolo de pătrățelul lor. „Nu orice studiu nou făcut de un grup de oameni cu doctorat poate să-ți asigure terra ferma” – orice rezultat rămâne sub semnul întrebării până când e replicat într-un studiu independent, care folosește aceeași metodă și verifică dacă iese același lucru. 

Cu toate astea, Miu înțelege fascinația noastră pentru creier. Ba chiar îl bucură, pentru că e clar că înțelegerea complexității lui va aduce răspunsuri la marile întrebări despre noi, ca specie: „Tot ceea ce suntem pe parcursul vieții noastre este generat în creier.” Însă repetă: pe cât de important e să știm cum funcționează, pe atât de necesar e să înțelegem și ce nu se poate ști încă. Fie pentru că datele trebuie confirmate, fie pentru că sunt date noi, care arată că lucrurile nu stau chiar așa cum credeam. „În multe cazuri, găsim descrieri ale lucrurilor care se întâmplă între urechile noastre în timpul unui proces psihic, dar în foarte puține găsim – deocamdată – și sfaturi practice care să fie realmente bazate pe ce se măsoară în studii de neuroștiințe cognitive.”

Ceea ce, da, ia un pic din sclipici și din simplitatea călăreț-elefant.

De-asta e și drastic cu modul în care se face popularizarea științei (cel care vorbește prezintă date și metode de cercetare?, a făcut școală în domeniul despre care vorbește?), pentru că vede „greșeli elementare” în proces.

Cum ar fi ideea pe care ne-a lăsat-o frenologia, o pseudoștiință populară în secolul XIX, care susținea că diferite părți din creier sunt specializate pe anumite funcții (cortex prefrontal – decizii, amigdală – frică, aria Broca – vorbire), când totul e de fapt rezultatul interacțiunii dintre mai multe structuri și nu poți să pui degetul pe o „vinovată”.

Sau cum ar fi că se confundă „corelația” cu „cauzalitatea” în explicațiile despre comportamente. „Oxitocina stă la baza atașamentului” e o formulare eronată comună, care pare să spună că acest neurotransmițător e cauza atașamentului. 

Oxitocina poate fi prezentă în atașament; dar noi nu știm ce-l produce, ca să fim siguri de cauză, spune Miu. „Dacă am ști, am interveni în cazurile în care mama suferă de depresie post-partum. Am face o injecție, ceva, am stimula o zonă din creier ca să punem în mișcare mecanismul, căci e o miză pentru mamă, copil și societate. Dar nu știm.”

Dacă ești ca mine, probabil te întrebi acum dacă tot ce știai despre beneficiile sportului pentru psihic rămâne valabil. Sau dacă e corect că somnul ajută la fixarea cunoștințelor. Sau dacă meditația îmbunătățește atenția. Adică lucruri pe care le-ai văzut recomandate în pandemie. 

Răspunsul, în linii mari – și aș zice că deja mă hazardez cu sintagma asta –, e da. Pentru că efectele sportului asupra anxietății, spre exemplu, au fost confirmate de studii pe eșantioane mari, reprezentative, replicate independent de-a lungul mai multor ani. Ceea ce înseamnă că multe dintre recomandările practice ale Mind Architect sunt corecte. Mai ales cele despre importanța reglării emoționale, despre care vorbește și Miu în detaliu în interviuri – pentru că asta cercetează în laborator de ani de zile. E ceva ce aplică și el în viața personală; oricât de multe știe despre emoții, tot îi bate inima mai tare înainte să urce pe o scenă și tot strategii de reglare folosește ca să rămână pe baricade.

Una dintre lansările de carte de popularizare a științei la care au fost invitați doi dintre cei trei semnatari ai scrisorii deschise, Andrei Miu (stânga jos) și Dragoș Iliescu (dreapta sus).

Pentru Miu însă, toate astea nu scuză realitatea că, uneori, știința din podcast e explicată cu cercetări depășite sau tratată superficial. Ca cercetător, nu poate trece peste abordare, de aceea nici nu a vrut să vorbească cu mine despre Mind Architect ca produs, ci ca un exemplu a ce vede eronat în cum se face „popularizare”.

Modul în care se uită la știință are, pe lângă fascinație, o doză mare de precauție. Știe că domeniul evoluează tot mai rapid, dar și că va avea mereu limitări. Plus că și știința e de diferite calități, spune Miu. „Trebuie să ai experiență în domeniul respectiv ca să poți alege ce-i de calitate și ce nu, ce este clar replicat și începe să fie considerat adevăr științific și ce-i recent și rămâne deschis unor investigații ulterioare.”

Dincolo de toate, atrage atenția că majoritatea cercetărilor care se fac sunt fundamentale – adică pornesc de la o întrebare mare, pe care specialiștii o sparg în specificități, apoi le cercetează în studii individuale și le sintetizează într-o teorie, una care poate să n-aibă nicio aplicabilitate în viața de zi cu zi. Cum ar fi că în creierul nostru se întâmplă activități diferite când resimțim frică pentru că ne reamintim ceva versus când vedem ceva care ne sperie. E interesant și-ți aduce aminte ce complex e creierul cu toate rețelele lui, dar cam atât. 

Neuroștiința la Clasă

În loc să mă lămurească, discuțiile pe care le-am avut au mai adăugat un strat de confuzie. Dacă scopul era să aflu cine are dreptate, nu ajunsesem prea departe. Teoria de la care pleca Mind Architect era clar depășită. Însă traducerea unora dintre lucrurile pe care le știm despre cum funcționează creierul în viața de zi cu zi era utilă pentru atâția oameni.

Aici eram când m-am dus la final de an la Aletheea, o școală privată din București, să văd cum se predă o oră de „Neuroștiința la Clasă”. Aletheea are cinci consilieri școlari, psihologi de profesie, care predau dezvoltare personală de la clasa I până într-a VIII-a.

Școala e și unul dintre partenerii educaționali care a creat pro bono vara trecută ghidurile pentru acest opțional, alături de ONG-uri din educație precum Teach for Romania, Guide Me și Fundația OTP Bank. Concret, au transformat conținutul primului sezon Mind Architect în planuri de lecții pentru profesori, astfel încât să respecte programa disciplinei Dezvoltare personală.

Fiecare ghid are obiective (elevii vor cunoaște diferențele dintre gândirea lentă și gândirea rapidă), abilități pe care le dezvoltă în funcție de vârstă (vor înțelege emoțiile celorlalți), exerciții în pași, cărți citate, dar și idei principale cu care ar trebui elevii să rămână. Le-au numit „ghiduri” pentru că fix asta era miza lor – să ghideze profesorii în predarea la clasă, fără să le impună o metodă.

Fragment din ghidul de lecție pentru deturnarea emoțională din cadrul programului „Neuroștiința la Clasă” pentru clasa a III-a și a IV-a. Vezi ghidul complet.

Ora a început cu un tur în care Oana Petcu, consilieră școlară care predă dezvoltare personală, a întrebat copiii de clasa a IV-a cum se simt, îndemnându-i să răspundă cu primul cuvânt care le vine-n minte. S-a auzit și „obosită”, dar și „dans” sau „iepuraș”. 

Proiectorul le-a dat apoi indiciul despre tema lecției: deturnare emoțională.

„Ce ar putea să însemne?”, întreabă Petcu. „A ce vă sună?”

„Un fel de a-ți desfășura emoțiile”, spune o fată.

„Un pahar din care scoți apă!”

„Când deturnezi o bombă!”, se aude în fundal. 

„Ei, minunat, bombă!”, răspunde profesoara. „Adică cum faci o bombă să nu mai explodeze, nu? Adică cum să-ți controlezi emoțiile”, spune și scrie „control” pe tablă, apoi le atrage atenția că tot ce au zis este valabil, pentru că deturnarea are legătură și cu bomba, și cu controlul, și cu exprimarea.

„Pentru că a deturna înseamnă a schimba direcția. În mod normal, se referă, de exemplu, la un avion care își schimbă ruta și atunci spunem că a făcut o mișcare de deturnare. Așa se întâmplă și cu emoțiile noastre. Noi suntem pe drumul acela pe care ni-l dorim cu toții, echilibrul, și dintr-o dată, se întâmplă o situație, ca o bombă, care ne dărâmă echilibrul și trebuie s-o luăm în altă direcție. Însă direcția aceasta, de data asta, este controlată de care dintre personajele noastre preferate? Călăreț sau elefant?”

Elevii știu deja că „elefantul are grijă de emoțiile lor simple”, pe care nu reușesc mereu să le controleze, că există și un călăreț, care îi ajută să rezolve probleme complexe, și că echilibrul apare când cei doi sunt împreună – „călărețul să călărească elefantul”.

Când fight, flight, freeze apar pe tablă, Petcu întreabă dacă știe cineva ce înseamnă. Câțiva ridică mâna. Știu deja că luptă, fugă sau îngheț sunt reacțiile pe care le avem când „ne scoate cineva din pepeni”. Câțiva spun că au mai auzit acasă, unde părinții ascultă Mind Architect. 

„Când există o deturnare emoțională puternică, ca o bombă, în creierul nostru se activează amigdala, nu cea din gât, cea din creier”, explică Petcu, iar pe tablă apar și traducerile în română. „Iar, dragilor, când amigdala preia controlul, dispare călărețul care se ocupă de găsire de soluții și activează aceste trei reacții.”

Ca cei mici să înțeleagă cum ar fi să aibă vreuna dintre reacții în practică, profesoara proiectează un filmuleț cu o pădure întunecată. Le spune să își imagineze că au petrecut o zi întreagă cu familia acolo, iar când s-a înserat, s-au furișat singuri într-o expediție. Dintr-o dată, au auzit un zgomot într-un tufiș, iar lângă ei a apărut un pui de urs. 

Le împarte fișe și-i roagă să răspundă la trei întrebări: ce emoție au simțit când au văzut ursul? Cum s-a manifestat în corp? Care a fost primul gând care le-a venit în minte? Trebuie să meargă apoi în fața clasei și să lipească foaia într-una dintre categorii: luptă, fugă, îngheț. 

Unii fug, alții încremenesc, cuiva îi vine să drăgălească ursul. Un băiat spune că el ar suna la 112, ca tatăl lui, ceea ce-i dă profesoarei șansa să aducă o nuanță de final – „Alex ne-a dat un exemplu complex, sunatul la 112, pentru că el știa deja cum să se comporte, a văzut la tatăl lui. Deturnările emoționale puternice se întâmplă, deci, doar în situațiile pe care nu le-am mai trăit, cu care nu suntem obișnuiți și pentru care nu avem niciun răspuns.”

E limpede că suntem la o școală privată, una interesată de subiect. Câți profesori chiar folosesc astfel de resurse nu se știe. Cert e că peste 3.000 și-au făcut cont pe platforma Neuroștiința la Clasă, unde pot asculta episoadele și pot descărca ghiduri. Cum le implementează fiecare ține de bucătăria lor internă – pentru că nu e o materie, cu programă proprie sau prezență în orar. Ce ți-am povestit mai sus e doar una dintre nenumăratele variante. Anecdotele culese de echipă arată că sunt și profesori care aleg să pună câte 10 minute din episod la dirigenție și apoi să discute o întrebare, și profesori care își familiarizează elevii cu „elefantul” și „călărețul” jucându-se cu plușuri de-a „emoțiile tropăitoare”.

În 2022, planul e ca Mind Architect să se și întâlnească cu profesorii care predau „Neuroștiința la Clasă” și să le răspundă la întrebări. Mai ales că feedback-ul primit până acum le validează direcția – aceștia vor mai multe exemple, mai apropiate de viața elevilor, nu mai multă teorie științifică.

„Neuroștiința la Clasă” face parte dintr-un pachet de câteva mii de astfel de resurse sprijinite de Minister pentru că aduc „un plus de valoare sistemului de învățământ” – fără să aibă neapărat legătură cu programa școlară. Se adaptează la dirigenție, se folosesc în săptămâna Școala Altfel sau în activități extracurriculare. Multe sunt propuse de ONG-uri, unele vin dinspre companii private. (Un alt exemplu e programul educațional „Ai încredere în tine”, inițiat de Dove, care a ajuns în școli anul trecut printr-un parteneriat cu Ministerul, care comunică oportunitatea spre inspectoratele școlare.)

Dincolo de asta, faptul că niște copii de 10 ani știu ce înseamnă fight, flight, freeze, fac diferența între emoție și gând și pe prima o și recunosc în corp m-a impresionat. M-a mirat atâta conștiință de sine, mai ales că eu nu simt c-am căpătat-o pe deplin nici acum, la 28 de ani, și nici în jur n-aș zice că am văzut-o prea des. Dacă asta înseamnă „Neuroștiința la Clasă” și dacă ea va ajuta copiii și profesorii să empatizeze mai ușor și să colaboreze mai des, nu cred că e ceva rău.

Dar s-ar putea întâmpla și folosind metafore conforme cu știința de azi?

Metaforele după care ne ducem viața

După ce-am dat gata 7 lecții și jumătate despre creier, m-am mai luminat. Deși e tot o carte de popularizare a științei, e scrisă chiar de o cercetătoare, Lisa Feldman Barrett, care a devenit cunoscută pentru teoria emoțiilor construite; în această carte din 2020, demistifică cele mai populare teorii despre creier.

Prima lecție e chiar despre creierul triunitar, care rezistă de câteva decenii, inclusiv în manualele școlare.

Deși s-a demonstrat că nu avem un creier care a evoluat fiziologic diferit de al altor mamifere și că circuitele noastre de bază s-au reorganizat mai degrabă de-a lungul timpului, teoria se rostogolește în continuare pentru că e convenabilă, chiar încântătoare.

„Datorită capacității noastre unice de a gândi rațional, ne-am învins latura animalică, iar acum stăpânim planeta”, scrie Barrett cu ironie. Suntem, deci, cea mai tare specie și câștigăm zilnic războiul dintre rațiune și emoție. Dacă îți reprimi eficient instinctele, comportamentul tău e rațional și responsabil; dacă nu, bummer, s-ar putea să fii catalogat drept imoral sau chiar bolnav psihic.

„Deturnarea emoțională”, despre care ți-am povestit, e o manifestare a aceluiași mit, spune Barrett. În primul rând, pentru că întărește ideea dihotomiei creier emoțional – creier rațional, când noi avem un singur creier, în care emoționalul și raționalul se împletesc. În al doilea rând, pentru că reflectă ideea că neuronii amigdalei sunt specifici procesării fricii. „Oricât de intuitivă pare explicația deturnării”, concluzionează Barrett – pentru că de simțit în corp, o simțim, nu? –, „este falsă”.

Practic, noi simțim acele lucruri despre care ne vorbesc și oamenii de știință, dar și jurnaliști, coachi, traineri sau influenceri. Greșim însă când atribuim cauzele și vorbim în termeni absoluți despre ele.

Contrapropunerea cercetătoarei e să ne gândim la rațiune mai degrabă din perspectiva celei mai importante sarcini ale creierului – bugetarea corporală –, adică gestionarea resurselor de apă, sare, glucoză. Astfel, rațiunea ar presupune să ne folosim resursele eficient, în funcție de context. „Să zicem că te afli în pericol fizic iminent, iar creierul te pregătește să fugi. Îți activează glandele suprarenale, pentru ca acestea să secrete cortizol, un hormon care provoacă o explozie instantanee de energie”, scrie Barrett. „Dintr-o perspectivă a creierului triunitar, secreția de cortizol e ceva instinctiv, nu rațional. Dar, dintr-o perspectivă a bugetării corporale, secreția de cortizol e ceva rațional, deoarece corpul tău face o investiție bună pentru supraviețuirea ta și pentru existența posibililor tăi urmași.”

Dacă această explicație ar fi norma și în neuroștiința pop, ar zdruncina probabil instituții întregi. Avocații, spre exemplu, n-ar mai putea spune că emoțiile au întunecat judecata clienților lor, pentru că a fi copleșit nu înseamnă a fi lipsit de rațiune; e doar o dovadă că creierul consumă mai multe resurse. 

OK, bun – deci, conform neuroștiinței moderne, nu există deturnare emoțională. Însă faptul că o sumedenie de stimuli îți tulbură calmul și îți întunecă judecata e observabil în corp. Asta e parte din marea dificultate despre care vorbește și Barrett – avem nevoie de metafore ca să înțelegem cu toții știința, însă și ele trebuie să evolueze odată cu noile descoperiri.

Realitatea e că descoperirile recente sunt uimitoare. De aici și hype-ul din jurul neuroștiinței. The Huberman Lab, spre exemplu, podcastul pornit în 2021 de Andrew Huberman, profesor de neurobiologie și oftalmologie la Stanford, un role model pentru Olteanu, întărește asta cu fiecare episod în care numește instrumente pentru îmbunătățirea funcției sistemului imunitar, cum să te expui la lumină ca să-ți optimizezi somnul sau ce ar trebui să mănânci pentru performanță cognitivă

În același timp, în multe cazuri, entuziasmul depășește limitele a ceea ce știința actuală ne poate spune pe bune. Neurocercetătoarea Molly Crockett, care studiază cum ne influențează valorile deciziile, desface într-un TEDx din 2012 o situație în care a trăit „senzaționalizarea” științei.

Voia să afle dacă serotonina influențează reacțiile oamenilor când cred că sunt tratați nedrept, așa că le-a dat participanților din studiu o băutură care îndepărta substanța care produce serotonină în creier (triptofan). Experimentul i-a confirmat ipoteza – cu un nivel scăzut de serotonină, era mult mai probabil ca oamenii să caute răzbunare în situații nedrepte. 

Ce a titrat media despre studiu? „Un sandviș cu brânză e tot ce ai nevoie pentru a lua decizii” sau „să mănânci brânză și carne ar putea îmbunătăți autocontrolul”.

Studiul n-a avut nicio treabă cu brânza, dar triptofanul se află și în brânză, așa că jurnaliștii au considerat corelația – care e mai sexy și atrage mai multe click-uri – același lucru. Însă e genul de suprasimplificare care afectează nu numai calitatea informațiilor, ci și apariția unor produse pe raft, spune Crockett. Cum ar fi băuturile care „reduc stresul”, fără să existe vreo dovadă – doar un creier desenat pe etichetă.  

Ca să verifice percepția oamenilor despre astfel de asocieri, niște cercetători au rugat câteva sute de persoane să citească un articol științific și să spună dacă sunt de acord cu concluziile lui. Pentru jumătate dintre ei, articolul a inclus și o fotografie cu un creier, iar asta a dublat numărul celor care au crezut în articol. 

„Vrei să vinzi ceva?”, întreabă Crockett audiența. „Pune un creier lângă.”

Acest truc de marketing e parte din reticența pe care unii o au față de Mind Architect și Paul Olteanu, pe care l-au tot văzut în ultimii doi ani în hanorace c-un creier stilizat, vorbind despre cum funcționează. Acum, imaginează-ți că nu știi nimic despre omul ăsta, nu știi ce face la traininguri și ce feedback primește, nu știi ce certificări are, dar îl prinzi la TV vorbind în fața unei table care prezintă creierul reptilian, sistemul limbic și neocortexul, iar o burtieră citează „neocortexul este creierul înțelept” – cu ce rămâi?

Știu, nu e drept să ne formăm așa părerile, dar așa funcționăm.

Realitatea e percepție

Ce e și ce face Mind Architect versus cum e perceput a fost un subiect de discuție și pentru echipă într-un weekend la Brașov. Era început de noiembrie, doar ce aniversaseră doi ani și se apropia și finalul sezonului 5 – un moment bun să se uite-n urmă, dar și-n viitor.

Cu provizii de pain au chocolat, banane, apă și cafea, s-au așezat în jurul unei mese.

Lângă Olteanu stătea soția lui, Alexandra Irod, psihoterapeuta care contribuie la episoadele axate pe psihologie și cea alături de care vorbește des despre cum îi ajută autocunoașterea în viața de cuplu. Lângă Alexandra era Luciana Baicea, project manager și cea care a militat pentru un proiect educațional pro bono. Vizavi de Luci, cum îi zice toată lumea, stătea Alexandru Lazăr, care planifică programele de training și se ocupă de shop. La dreapta lui începea familia Boabeș: Dorin, managerul, trainerul și pasionatul de leadership care l-a provocat pe Olteanu să facă Mind Architect și care a rămas când Stoica și Anghel s-au retras, Dana, coach, care editează audio episoadele și se ocupă de situația financiară a organizației, și fiul lor, Daniel, care editează video și face voiceover în podcast.

De când Dorin l-a cunoscut pe Paul, expresii ca „trebuie să-ți liniștești elefantul” sau „ți-a picat călărețul” sunt la ordinea zilei în familia lor, iar toți spun că metafora i-a ajutat. Când discuțiile deraiază, folosesc conștient instrumente din comunicarea non-violentă – „zicem că avem nevoie să luăm o pauză, să ne vedem stresul”, spune el. „Ultimii doi ani din familia noastră nici nu se compară cu anteriorii.”


Dorin Boabeș este manager într-o companie de tehnologie, expert în leadership și pasionat de ghidaj în carieră. Este unul dintre cursanții care l-au provocat pe Paul Olteanu să pornească împreună podcastul Mind Architect. În episoade îl auzi dând exemple din lumea corporate.


Primul punct pe agenda echipei a fost clarificarea rolurilor – că sunt traineri, coachi, psihoterapeuți, poate chiar medici, în echipa extinsă. E un gând care ar deschide ușa și spre o secțiune cu parteneri educaționali sau consultanți științifici, ceva ce le-ar diversifica experiența. În aceeași ordine de idei, Olteanu și-ar dori să refacă și prezentările de pe site – „să fie mai clare, cu domenii de expertiză, cu certificări, nu doar un narativ personal”.

Nevoia lui vine din doza de nedreptate pe care a resimțit-o când a citit scrisoarea, care sublinia că nu are studii de specialitate. Așa e, deși a repetat în aparițiile publice că nu e nici medic, nici psiholog. Problema e că, de la „coach specializat în neuroștiință”, cum se prezenta el, la „specialist în neuroștiință”, cum a fost adesea prezentat, nuanța se pierde și alimentează o percepție.

Apariția lui Paul Olteanu la emisiunea De-a Viaţa Ascunselea de la Antena 3 din aprilie 2021 a fost unul din momentele în care podcastul Mind Architect a ieșit din bula obișnuită din online.

Ca hățurile clarității să fie cât mai bine apucate, în noiembrie au adăugat retroactiv sursele documentărilor (cărți, articole, prelegeri) în descrierile episoadelor (pe YouTube și pe site) și au convenit să adauge un disclaimer despre scopul podcastului și un ghid al ascultătorului.

Azi, dacă rămâi până la finalul unui episod, auzi așa: „Conținutul Mind Architect nu este destinat și nici nu trebuie interpretat ca fiind utilizabil pentru a diagnostica, trata, atenua, vindeca […] orice boală sau condiție medicală”. Iar dacă te interesează culisele, ghidul ascultătorului de pe site îți spune în 15 minute cine e echipa care distilează informația, care e scopul, dar și cum a evoluat știința folosită în podcast. 

Scrisoarea i-a arătat lui Olteanu că au un public care rezonează excelent cu ce fac, exact în forma în care o fac, că există unul pentru care „dacă n-ai enumerat 30 de hormoni, nu exiști”, dar că există și o zonă gri, cu oameni cu gândire critică, cărora ar putea să le câștige încrederea dacă ar fi mai transparenți. Mai ales că nu vrea să rămână în mintea oamenilor pentru metafora călăreț – elefant, ci pentru un mod de a face lucruri – la intersecția dintre știință și dezvoltare personală.

Recunoaște că n-a fost pe cât de riguros ar fi putut încă de la început, în principiu pentru că sezonul 1 a fost un pilot, și că ar face altfel dacă ar lua-o de la zero. „De pildă, nu i-aș mai zice creier triun, ca să poată fi contestat încă din titlu, i-aș zice arhitectură cerebrală” – ceea ce, între timp, s-a și întâmplat; primul episod s-a redenumit din „Cele trei creiere din creierul tău” în „Introducere în arhitectura cerebrală”. „Aș depune efortul de a nu vorbi în termeni de creier emoțional – creier rațional, aș face niște ajustaje în limbaj care să-l facă mai puțin atacabil”, spune Olteanu, care e conștient că și climatul s-a schimbat.

Când au apărut ei pe piață, nu exista nimic similar în limba română, așa că ce făceau ei era „more than good enough”. Acum, că au apărut și psihoterapeuți și cercetători care au podcasturi, dar mai ales pentru că mulți ascultători s-au maturizat odată cu ei, Olteanu vede utilitatea în a repeta: „Noi simplificăm ideea asta ca să fie folosibilă, că asta ne e misiunea, să operaționalizăm știință pentru autocunoaștere, dar e mai complicat de atât”.

N-avem răbdare pentru complexitate

La o lună de la apariția scrisorii deschise, după ce fiecare parte a răspuns public – mai degrabă în fața tribunalului Facebook decât unii altora –, părea că subiectul s-a consumat. De fapt, de-abia începea să producă efecte.

Dacă în interiorul Mind Architect se chestionau și nuanțau decizii, în comunitatea științifică se deschidea ușa pentru introspecție: care-i rolul și locul psihologilor în societate? Pot vorbi cercetătorii pe limba nespecialiștilor? Cum ar putea comunica la TV ca să aducă nuanțe?

Era 14 noiembrie când psihologi cu specializări diferite s-au întâlnit online pe platforma Conferinței Asociației Psihologilor din România ca să dezbată. Printre ei, Daniel David, profesor de psihologie clinică și rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, și Dragoș Iliescu, psiholog organizațional, profesor la Universitatea din București și unul dintre semnatarii scrisorii.


Dragoș Iliescu este profesor în Departamentul de Psihologie și Științe Cognitive la Universitatea din București, consultant și antreprenor. Crede că psihologii și oamenii de știință ar trebui să fie mai pregătiți să vorbească în public despre munca lor.


Au pornit de la rezultatele unui chestionar trimis în comunitate, care voia să afle care sunt prejudecățile asociate meseriei. Printre altele, au aflat că la psiholog te duci dacă ai o problemă sau că psihologul are un soi de glob de cristal cu care „te citește”. La toate astea se adaugă „analfabetismul științific uriaș” pe care mass-media îl amplifică în prime-time, spune David, îndreptând o săgeată spre jurnaliștii care fac prea repede experți din personalități carismatice, și devine limpede cum se-ajunge la „psihologia simțului comun” și „impostură”.

În același timp, „[dacă] mergi la TV și spui chestii deștepte într-o manieră plicticoasă, n-o să te asculte nimeni”, continuă David, conștient că au și ei hibe care vin la pachet cu nevoia de hiperspecializare. „Și vine cineva apropiat psihologiei, din zona asta de speaker motivațional, trainer de viață, spune lucruri banale uneori, dar foarte carismatic, iar oamenii le asumă – fiindcă decât nimic, mai bine ceva –, și atunci e clar că avem de lucru.”

(Poate că ai văzut și agitația de final de 2021 din jurul Don’t Look Up – una dintre ideile filmului era, în mod ironic, că publicul n-are răbdare pentru complexitate, ci o apetență pentru guru salvatori.)

O posibilă soluție ar fi ca asociațiile profesionale să ia legătura cu trusturile media și să împingă în față propriii experți, crede David, care subliniază că nu orice psiholog e un psiholog bun. „Unii au terminat cu 5, alții cu 6.”

Iliescu propune, în schimb, să se uite mai de-aproape la ce e posibil să facă ei greșit – formarea psihologilor, de exemplu. „Una dintre problemele pe care le ai când devii om de știință e că ești extrem de prudent cu lucrurile pe care le spui, e în ADN-ul tău să zici «dada, dar vedeți că există niște limitări și more research is needed»”, spune el. „Fiind format în felul ăsta nu o să fii foarte dorit de media, că nimeni nu vrea ca în cele cinci minute pe care ți le alocă pentru a comenta un fenomen, un minut să fie «dar, stați, că de fapt noi nu știm atât de bine aici, mai e nevoie de cercetare». Poate ar trebui să ne asumăm că o parte componentă importantă este și a vorbi public despre știință.”

Iliescu e și consultant și antreprenor (a fondat BRIO, o platformă de testare standardizată care se poate folosi în școli), așa că e mai relaxat cu verdictele despre cine poate sau nu să comunice despre știință. Ce nu i se pare OK e apărarea „poate că nu-i tot timpul corect, dar e util”, pe care a simțit-o din partea Mind Architect și a fanilor care spun că podcastul le-a schimbat viața. „Who am I to argue with this, ai zice. Actually, you can. Pentru că la fel e terapia cu cristale”, spune Iliescu. „Sunt foarte mulți oameni care au spus că le-a schimbat viața, da? Dar asta e o prostie. N-o să ne apucăm să predăm asta în școală.”

Deși vorbește și el în domenii în care n-are diplome, atrăgând atenția când i se pune pe burtieră „specialist în educație”, ceea ce nu e, are o problemă cu felul în care se prezintă Olteanu –  „trainer și coach specializat în neuroștiință”. Acel „specializat în”, spune Iliescu, trivializează competența unui specialist, pentru că nu oricine poate deveni competent în neuroștiință sau psihologie. I s-ar părea mai onest să existe un asterisc, „by the way, nu avem studii în domeniu, dar suntem oameni inimoși, care cu bună credință citesc teribil de multe cărți, ca să oferim o misiune, care, după știința noastră este cât de bine se poate să fie. Dar e posibil să mai avem niște greșeli și thank you for helping în a le semnala”. 

După ultimele intervenții, acest asterisc în munca Mind Architect a devenit și mai clar. Așteptările specialiștilor însă, mai ales în contextul scrisorii, sunt mai mari. „Cel mai bun lucru pe care-l puteau face era să vină să spună uite, am angajat trei consultanți, care-s oameni foarte reputați în acest domeniu”, spune Iliescu. „Există o solemnitate, cumva, a specialistului, care aici este complet negată.”

Drumul științei din laborator pe Facebook

Devine destul de clar că am greșit pornind cu ideea că cineva are dreptate. Și mai clar e că altele sunt întrebările importante. Cum ar fi: care-i rolul Ministerului Educației Naționale în contextul de față?

Dacă ne luăm după răspunsul oficial, care spune că materialele din „Neuroștiința la Clasă” nu au fost verificate din perspectiva acurateții sau actualității informației științifice, ci doar avizate din perspectivă legală (că respectă Legea Educației), pentru că scopul e autocunoașterea, e clar că birocrația a eșuat din nou.

La patru zile de la publicarea scrisorii deschise, răspunsul Ministerului a confirmat temerile cercetătorilor: deși nu a fost validat științific, programul continuă.

Pe de-o parte, e adevărat că „Neuroștiința la Clasă” e un fel de opțional al opționalelor (o „resursă educațională deschisă”) – doar profesorii care îl consideră o idee bună îl pot folosi.

Pe de altă parte, până și materialele pe care Ministerul le verifică în comisii științifice au informații greșite, de exemplu, unele manuale de biologie sau geografie, unde câteva organe și localități sunt poziționate greșit, sau au conținut incomplet și romanțat – manualele de istorie, de pildă, care reprezintă sclavia romilor mai degrabă ca pe o formă de servitute, asemănătoare cu iobăgia, ca și cum romii ar fi fost zilieri pe pământul cuiva, deși erau proprietăți.

Ce ne spun toate astea despre cum înțelegem, predăm și comunicăm știința în România?

Păi, ce ne-a arătat și pandemia – că în lipsa unei comunicări clare și transparente nu numai a ce știm, dar mai ales a ceea ce nu știm încă, rezultatul e fix inversul celui dorit. „Aceeași problemă a fost și cu campania de vaccinare”, spune Raul Mureșan, membru în consiliul director al Transylvanian Institute of Neuroscience și unul dintre semnatarii scrisorii deschise. „Mulți au comunicat despre vaccinuri că sunt sigure la nivel de efecte secundare și foarte eficiente. Dar nu e chiar așa, lucrurile diferă, au ramificații, trebuie să le explici oamenilor limitele – să spui «credem că sunt eficiente pe setul acesta de informații, dar dacă apar alte variante ale virusului, nu o să mai știm la fel de sigur»”. 

Asta nu s-a întâmplat, așa că oamenii au auzit mai întâi că sunt super sigure, apoi au auzit anecdote cu complicații sau chiar decese atribuite efectelor secundare, apoi că apar mutații ale virusului, de care nu sunt protejați. Concluzia lor? Fuck this shit, pandemia e o țeapă.

„Ceea ce pentru omul de știință e normal – dovezile să se schimbe în funcție de ipoteze –pentru omul obișnuit devine o mare problemă”, spune Mureșan. „De aceea, în țările civilizate există meseria de comunicator al științei, care știe să traducă corect fondul – datele științifice, cu limitările lor – într-o formă potrivită publicului căruia i se adresează.”


Raul Mureșan este membru în consiliul director al Transylvanian Institute of Neuroscience. Spune că doar gândirea critică ne poate salva de infodemie. Din păcate însă, observă că nu e ceva ce se cultivă la noi în școli.


Un astfel de comunicator al științei la noi este Mădălina Cocea, care de 16 ani ghidează oameni de știință din universități în relația cu mass-media. Dezbaterea despre cine are dreptul să comunice știință și cum, care s-a iscat în urma scrisorii deschise, a bucurat-o. Într-o lume în care cercetătorii nu ies mai deloc din laborator, i s-a părut de bun augur că niște oameni de știință reputați, care fac ei înșiși popularizare, au luat atitudine public când au sesizat că un conținut greșit a fost pus la dispoziția școlilor.

Crede că cercetătorii care vor să facă popularizare ar trebui să ia dezbaterea ca pe o încurajare – oamenii sunt interesați de concepte din psihologie și neuroștiință – și să comunice și ei mai mult și poate mai bine. 

Pe de altă parte, i se pare simptomatic pentru problemă faptul că nu există o alternativă propusă de mediul academic. „Asta înseamnă că o organizație privată a fost mai preocupată de a ajunge în școli decât mediul academic care, teoretic, are acest rol, de a face outreach, de a fi în spatele unor inițiative de legătură între știință și elevi.” Ceea ce nu se întâmplă și pentru că există percepția greșită că partea de popularizare trebuie s-o facă ori cei tineri, „că ei au timp și sunt mai volubili”, ori cei care nu se pricep, de fapt, la cercetare. ​​Dacă ne uităm însă la discursurile de pe YouTube ale câștigătorilor de premii Nobel, o să vedem fix contrariul.

Trăim într-o eră în care, pe de-o parte, știința evoluează amețitor și descoperirile se schimbă și se completează unele pe altele mai repede decât putem noi ține pasul, iar pe de altă parte, toată lumea are cunoașterea în buzunar. Oricine a citit trei cărți despre meditație poate face un live pe Facebook să vorbească despre ce-a descoperit. Ceea ce e minunat, crede Cocea, câtă vreme spune deschis din ce postură vorbește și ce background are.

„Dacă omul spune «eu vorbesc ca pasionat de domeniu», atunci nu îl consider un tip de impostură științifică. Singurul mod în care comunicarea publică funcționează este prin mecanismul de autoreglare. Soluția nu va fi niciodată o instanță superioară care să vină să pună ștampila pe ceva și să spună gata, tu grăiești adevărul, tu ești bun, tu ești rău. E cel mai mare pericol.”

Asta spune și cercetătorul Mureșan, care subliniază că doar gândirea critică ne va salva de infodemie. Problema e că „sistemul nostru educațional te învață să taci, să stai în bancă, să nu comentezi… îți suprimă sistematic spiritul critic. Singurul fel în care putem corecta asta e să educăm copiii altfel”.

Dacă ți se pare că ai mai citit cuvintele acestea în articol e pentru că ai făcut-o. E felul în care caracterizează și Olteanu sistemul de învățământ și, totodată, ceea ce l-a motivat să extindă Mind Architect – ideea de a pune umărul la construcția unei lumi fără „stai în banca ta” și „nu vorbi neîntrebat”.

În multe feluri, scopul lui și al cercetătorilor care contestă „Neuroștiința la Clasă” e similar – să îmbunătățească viața altora, fie prin descoperirile pe care le fac, fie vorbind despre conceptele care i-au ajutat. Însă vorbesc unii spre alții, nu unii cu alții.



Colaborare

Colaborarea e un subiect despre care Olteanu vorbește des în podcast, dar și la emisiuni – de exemplu, la final de 2021 la Europa FM, când a răspuns la întrebarea De ce nu au românii proiecte comune?.

„Pentru că nu avem încredere unii în ceilalți, ceea ce e o problemă mare, pentru că în orice specie, colaborarea e avantaj competitiv”, spune în emisiune. Pentru că nu putem să celebrăm performanța altora fără să simțim că e un atac la propria noastră performanță. „Dacă operez cu tiparul ăsta, în loc să mă gândesc la ce pot să învăț de la tine, să pot să fac și eu, poate chiar să te rog să mă ajuți, o să te blamez – omul ăsta nu are pregătire, nu știe ce vorbește etc.”

Sunt două moduri în care poți interpreta răspunsul ăsta, după tot ce ai citit până acum. Că, publicând o scrisoare către Minister în loc să le scrie celor de la Mind Architect mai întâi, să-i avertizeze, corecteze, ba chiar să le ofere ajutorul, cercetătorii au vrut să omoare capra vecinului, ceea ce au zis și multe voci online.

Sau fix invers. Că, în loc să deschidă proactiv porți pentru colaborare cu specialiști locali în neuroștiințe, Mind Architect a făcut doar jumătate de pas, spunând că ei sunt deschiși la feedback constructiv.

Ceea ce-mi amintește de citatul meu preferat din 7 lecții și jumătate despre creier. „Cel mai bun lucru pentru sistemul tău nervos este un alt om”, scrie Lisa Feldman Barrett. „Cel mai rău lucru pentru sistemul tău nervos este un alt om.”

Noi, oamenii, suntem o specie socială. Asta înseamnă și că participăm la gestionarea bugetului corporal al celuilalt, cum spune cercetătoarea. Aici intervin oamenii din jur. Ei ne influențează bugetul corpului și chiar ne modifică la propriu creierul, care își schimbă propria cablare după experiențe noi (se numește „plasticitate”).

Creierul tău se reglează pe măsură ce interacționezi cu ceilalți. Ei îți ajustează bugetul corporal prin ce fac, și invers. Cineva te critică pe net și automat îți crește pulsul și-ți transpiră palmele. Altcineva îți deschide ușa cu vulnerabilitate și lași garda jos, pentru că începi să simți că aparții. Ne ajustăm împreună, unii pe ceilalți, în bine sau în rău.

Un dezavantaj surprinzător al bugetării comune este impactul asupra empatiei. Când ai empatie pentru oamenii care-ți sunt familiari, creierul tău prezice eficient luptele lor interne. Când nu-s așa familiari, e mai greu. Trebuie să înveți despre persoana aia – adică să consumi mult mai multe resurse din propriul buget.

Din cauza asta nu ajungem să empatizăm cu cei care arată diferit sau cred lucruri diferite. Din cauza asta e inconfortabilă chiar și încercarea.  

Mi-aș fi dorit ca niște specialiști și pasionați de cum funcționează creierul să fie mai conștienți de modurile în care ne faultează propria biologie. Mai ales că nici nu sunt așa departe unii de alții. Provin din clase sociale similare, trăiesc în aceeași societate hiper competitivă, unde încrederea în celălalt e aproape inexistentă, și totuși reconfirmă „cât de mult lucrăm în silozuri și cât de puțin colaborăm trans-disciplinar”, cum spune Vlad Mixich, care a fost în toate taberele – absolvent de medicină, jurnalist, iar acum, specialist în politici de sănătate publică –, și care vede în povestea asta mai degrabă oportunitatea de a construi poduri, momentan ratată.

„Mind Architect te face curios, îți educă gustul. Ăsta e și drumul de la amator la specialist”, spune Mixich. „Amator vine de la a iubi ceva, apoi devii diletant, un amator atât de pasionat că își ocupă tot timpul cu asta, până ajungi specialist. Într-o lume normală, la suflet și la cap, ăsta e drumul pe care ar trebui să-l urmeze orice om. Cei mai buni specialiști au fost la început niște amatori și diletanți foarte fericiți.”

Mixich face o diferență între a învăța ceva relaxându-te – ascultând un podcast – și a învăța ceva ca să predai mai departe, care necesită girul unui specialist. Ceea ce presupune o doză mai mare de gri decât cea în care ne-a prins această dezbatere.

Și nu mă refer aici la știință, unde există un singur adevăr, chiar dacă și el se nuanțează sau se schimbă odată cu apariția unor date noi. (Adevărul științific de acum nici un secol considera neurodiversitatea o abominație, iar cei care nu îndeplineau „norma” erau candidați pentru sterilizare sau chiar mai rău. E un exemplu extrem, dar util dacă te gândești la viteza cu care știința descoperă lucruri noi.)

Uită-te în jur. Suntem suspicioși, egocentrici, proiectăm propriile neajunsuri pe alții, suntem critici cu noi și cu ceilalți, incapabili să ne recunoaștem emoțiile și să ne autoreglăm – deși toți tânjim după aceleași lucruri: să fim în siguranță, iubiți, văzuți. Până și știința valabilă azi spune că relațiile apropiate ne ajută să avem o viață mai bună și mai lungă.

Și atunci, n-ar fi mișto să batem palma și să-i ajutăm pe oameni să aibă relațiile astea?

Am început documentarea crezând că cineva are dreptate. O termin dându-le dreptate tuturor. Înțeleg și echipa Mind Architect, care a vrut să dea mai departe binele pe care ei l-au experimentat pe propria piele, ca alții să trăiască vieți mai ușoare. Îi înțeleg și pe cercetători, care au muncit zeci de ani să înțeleagă tot ce se poate despre creier, iar acum îl văd simplificat de oameni fără pregătire, care fac și bani din asta.

La patru luni de la scrisoare, i-am întrebat dacă ar sta de vorbă la aceeași masă. Răspunsul scurt e nu. Răspunsul gri e „nu din proprie inițiativă”. Modul în care a fost scris avertismentul către Minister l-a făcut pe Olteanu să creadă că n-a existat bună intenție din partea contestatarilor – ceea ce e o barieră în colaborare. Iar faptul că Mind Architect n-a cerut proactiv feedback înainte să intre în școli e o bilă neagră pentru cercetători, care nu cred că au un rol în a corecta inițiative private. Există însă un scenariu ipotetic, cel puțin pentru Andrei Miu: „Dacă pornim de la situația reală, cum că vor să promoveze neuroștiințele, că nu au expertiză în acest domeniu, că o bună parte din lucrurile pe care ei le-au promovat sunt greșite și propunerea e «hai să vedem cum am putea să îmbunătățim, suntem deschiși, vrem să beneficiem de cunoștințele cât mai multor specialiști în acest domeniu»… atunci cum să zici nu?”

Vom vedea ce urmează. Cu ce rămânem însă noi, ca public, din toate astea?

Că sunt lucruri despre creier care te ajută în viața de zi cu zi? Cu siguranță. Că e valoros să asculți ambele părți, să nu trăiești umplând goluri cu preconcepții și să fii pregătit să-ți schimbi părerea? Sigur. Că e important să trăiești în spiritul unui adevăr cât mai complex, fără să cazi în relativism? Probabil. Acum suprapune totul peste realitatea că trăiești alături de alți oameni – și acasă, și la muncă, și în societate. Cum ar fi să participi cu mai multă bunăvoință la bugetarea lor corporală?


Acest articol apare și în DoR #47, numărul DoR de primăvară, pe care îl poți cumpăra la pachet cu cartea 7 lecții și jumătate despre creier, o colecție de revelații culese din linia întâi a cercetărilor în neuroștiințe. Cumpără pachetul aici.

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.

5 comentarii la Și dacă tot ce știm despre creier n-o să ne schimbe viața?

  1. Foarte echilibrat articolul, felicitari. Nu urmaresc Facebook si nu stiam de aceasta disputa. Acest articol, asa cum este el scris/gandit/simtit 🌞, rezoneaza cu mine si mi se pare necesar pentru ambele parti implicate. Este un pod care poate face legaturi intr-o lume asa de fragmentata.
    Cred ca e important sa intelegem ca actiunile noastre au efect, sa ne bucuram/mandrim de creditul pe care il primim pentru ele si in acelasi timp sa fim deschisi la “our blindside” la efectele pe care nu ni le dorim dar care exista si pot afecta pe termen lung ce incercam sa construim.
    Multumesc

  2. Mind Architect este produsul unei echipe care vine din lumea corporate iar Paul Olteanu se prezinta ca trainer si coach.
    Tot domeniul de training si coaching are mari probleme cu calitatea informatiilor care sunt prezentate si este destul de decuplat de la ce se intampla in lumea stiintifica. Lumea stiintifica si academica functioneaza dupa alte reguli si rigori, chiar daca si ea are hibele ei.

    Pe scurt accentul cade mai mult pe forma decat pe fond.

    Din curiozitate m-am uitat in descrierile podcasturilor din ultimele sezoane si in cel mai bun am vazut 4-5 surse ca referinta. Cateva articole stiintifice, dar majoritatea referintelor sunt carti de popularizarea stiintei, cateva talk-uri si am vazut si-o referinta la un articol din NYTimes in care se facea referire la articole stiintifice, corect ar fi fost ca referintele sa fie la articolele respective. Pe principiul ca atunci cand vrei sa aflii mai mult despre un subiect te duci la sursele primare.

    Din punctul meu de vedere Mind Architect nu are rigoarea necesara pentru a prezenta in mod corect informatii dintr-un domeniu precum neurostiinta. In demersul de a populariza stiinta se face multa sinteza si selectia a informatiei si in procesul asta trebuie sa se elimine multe din detalii si nuante. S-ar putea ca in procesul asta sa se piarda destul de mult pentru a crea content accesibil pentru un public cat mai larg.

    Ar fi putut destul de usor sa intre in contact cu un specialist in neurostiinta care e activ in domeniu, publica, este la zi cu informatiile si ar fi putut sa ofere feedback asupra script-urilor pentru fiecare episod. Daca ar fi facut asta sigur ar fi primit o lista lunga de articole si carti pentru a aprounda. Doar ca asta ar fi insemnat destul de mult timp pentru a citi volume destul de mari de informatii si nu ar mai fi putut sa produca 93 de video-uri/podcasturi in aproape 2 ani si sa sustina cursuri care incep de la 400 de euro.

  3. Felicitări pentru obiectivitate! Un articol excelent!

  4. Un articol extraordinar. De apreciat in special accentul pus pe abordarea echilibrata a analizei situatiei.

  5. Foarte bun articolul! Mi-a placut prezentarea echidistanta si sper ca in urma acestui episod ambele tabere vor constientiza ca impreuna pot face mult mai multe decat separat. Comunitatea stiintifica are nevoie de comunicatori buni, la fel de mult cum comunicatorii au nevoie de informatiile cercetatorilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.