Drumul vindecării înseamnă acceptare

Uitasem că, în țară, odată ce sunt identificat ca ț*gan, eu devin… doar un ț*gan, indiferent de tot ce am construit în aproape 20 de ani de carieră.

Gilbert Costache are 34 de ani, e actor și model și locuiește în New York.  E pasionat de dezvoltare personală și lucrează la un volum autobiografic. Spune că acceptarea rănilor înseamnă eliberare.

Acest eseu face parte din seria Obiceiul pământului, un proiect jurnalistic multimedia despre amprenta sclaviei asupra relațiilor dintre romi și români.


Vă scriu pentru a împărtăși cele mai adânci gânduri, cele mai mari frici și vulnerabilități. Lucrez de aproape 10 ani cu fricile mele și îmi doresc ca ele să nu mă mai controleze. Îmi doresc ca eu, prin puterea mea interioară, prin cunoașterea de sine, să pot controla aceste gânduri negative, să îmi cunosc demonii interiori și să îmi văd latura ascunsă, pe care o avem cu toții în noi.

Nu mi-a fost deloc ușor să accept că există în mine frica de a fi discriminat. De unde vine? Din rănile familiei mele, care vin din îndelungata sclavie a romilor. Am văzut cum părinții și rudele mele au trecut prin multe greutăți. „Viața e grea”, spunea tata. Nu știu dacă știa ce este fericirea, poate că a trăit prea mult la limita supraviețuirii, așa că nu mă miră să văd că încă nu știm cum să trăim prezentul.

Locuiesc în New York de mai bine de șapte ani și am reușit, la aproape 35 de ani, să îmi creez o viață așa cum am visat – mă întrețin, îmi pot ajuta familia și pot pune chiar și niște bani deoparte. Asta mă bucură cel mai mult, pentru că în copilărie am fost săraci și frica de a nu ajunge în aceeași situație încă mă bântuie.

Când aveam 20 de ani, în urma participării la un show, am ajuns celebru în Spania. După aceea am participat la un concurs de frumusețe – da, știu, nu sunt spaniol –, reprezentând un oraș numit Melilla. M-a surprins faptul că organizatorii îmi spuneau că mă asemăn cu localnicii. Ulterior am aflat că acolo sunt mulți arabi, marocani. Ideea e că am avut tot mai mult succes, munca mea de model a început să prindă aripi și am început să fac bani. După aproximativ cinci ani în Spania, în ciuda succesului, am simțit că mă dezrădăcinam, și am decis să mă întorc în România.

Am lucrat cu cei mai buni designeri și stiliști din țară, printre care Cătălin Botezatu, Mircea Bărbulescu și Ovidiu Buta, și am apărut în mai multe clipuri muzicale. Astfel, oamenii au început să mă recunoască pe stradă. Majoritatea nu știau neapărat numele meu, dar auzeam tot timpul: „uite-l pe ăla din clipul Antoniei, sau din clipul Andreei Bălan” sau „uite-l pe ăla de la Supermodels”.

Acum știu că identitatea mea este mult mai complexă decât pare la prima vedere. Crescând în casele neamului meu, am aflat că eu sunt bucățele din fiecare – și că ei, la rândul lor, sunt din toate colțurile lumii. Familia tatălui meu face parte din neamul argintarilor și al ursarilor: mamaie Caterina era romă argintăreasă, iar tataie Gruia era ursar. În familia mamei, mamaie Florica era unguroaică, „gadjie”, adoptată de romi și florăreasă de meserie, iar bunicul, tataie Radu, avea origini de la bulgari și turci.

Cine sunt eu? Îmi puneam această întrebare. Sute de ani ne-am amestecat ADN-ul, ceea ce înseamnă că sunt rezultatul a mai multe culturi.

Iată-mă, așadar, în călătoria mea, navingând printre toate aceste elemente noi, neștiind de la bun început că strămoșii mei și cei asemenea lor migraseră dintr-o țară în alta, că mulți dintre romi au ales sau au fost nevoiți să se rupă de ceilalți și să rămână pe unde s-a nimerit.


Înainte să mă stabilesc în SUA, datorită jobului meu de model, am locuit în Spania, Italia și Turcia. Mi-a luat mulți ani să-mi dau seama că frica pe care am purtat-o cu mine peste tot era adânc înrădăcinată în mine – pentru că nu era doar a părinților și bunicilor mei, care o moșteniseră de la străbunicii mei, ci mergea mult în spate, cu generații întregi înaintea acestora din urmă. Potrivit psihologilor, vorbim despre o amprentă care a atins multe aspecte ale vieții mele.

În toamna lui 2021, după o absență de doi ani, cauzată de pandemie, am revenit în România. De trei ori mi s-a amânat biletul de avion, și nu mai puteam de dorul mamei mele, de dorul Rahovei și al Bucureștiului meu drag.

Mărturisesc că am avut un șoc cultural în primele săptămâni. În primul rând, mi s-a părut că majoritatea celor din jurul meu se văitau, dar nu făceau nimic. Din câte am văzut, oamenii trec mai repede la acțiune în alte țări, pe când la noi mai mult se vorbește. Apoi mi s-a părut că văd multe fețe triste, atât în cartierul meu, Rahova, cât și prin Centrul vechi și în mall-uri.

Când m-am dus în club să dansez, prietenii rezervaseră o masă la VIP – că na, cică și noi suntem VIP-uri, așa e la modă. Atunci am văzut diferența clară dintre pătura bogaților și cea a săracilor, între nordul Bucureștiului, dedicat bogaților, și restul, care-i pentru amărâți. Și-am văzut că bogaților le place asta, că, dacă ar putea, i-ar trimite pe ceilalți pe Marte.

Dar lovitura de grație avea să vină în legătură cu identitatea mea: uitasem că, în țară, odată ce sunt identificat ca ț*gan, devin… doar un ț*gan, și tot ce am construit ca model, reprezentând România lângă designeri precum Armani sau Cavalli, lucrând cu branduri ca Burberry sau Tommy Hilfiger, se duce de râpă. Toată munca, integritatea, profesionalismul și talentul meu nu mai înseamnă nimic când cineva mă reduce la etnie.


Am văzut mulți români discriminați în străinătate. De multe ori, eu însumi m-am simțit discriminat ca român în fața străinilor. Însă sclavia suferită de romi, care a lăsat și lasă în continuare urme adânci la nivelul psihicului, nu poate fi comparată cu niciuna din problemele românilor, e altceva.

Mai mult, marginalizarea, lipsa oportunităților, a problemelor cu care se confruntă o parte dintre familiile de romi, precum violența, infracționalitatea, discriminarea în propria țară, mă fac să mă întreb de câtă dorință de supraviețuire va avea nevoie copilul meu pentru a reuși să rămână cu capul sus și să ajungă să se cunoască pe sine într-o astfel de societate. 

De asta am decis să scriu și o carte, poate așa pot spune adevărul meu, adevărul romilor mei, iar  acest adevăr îmi doresc să fie știut de toate popoarele. Îmi doresc ca noile generații din România, viitorul țării noastre, copii din Vrancea, romi sau români, copii din Sibiu, Cluj, București și din toate orașele și satele să înțeleagă acceptarea, să înțeleagă că ne vom vindeca doar atunci când ne vom recunoaște rănile. Mi-a trebuit mult timp să accept faptul că răul pe care l-am văzut în jur în copilărie l-am încorporat în psihicul meu și am ajuns astfel să fac ulterior și eu unele rele de care nu sunt mândru. 

Primul moment care mi-a amintit de aceste răni în excursia recentă din România a fost întâlnirea cu un expert în comunicare. Am acest complex din copilărie și am hotărât să învăț să comunic mai bine, pentru a fi pregătit după lansarea cărții la care lucrez. Mă gândesc că sigur vor exista voci care îmi vor critica gramatica – și poate că se vor lega de acest aspect numai ca să mă facă iar ț*gan.

Când am ajuns la această întâlnire, doamna respectivă, imediat cum am intrat, mi-a zis: „Am văzut materialele tale, unde ai fost invitat la Antena 1 și la Kanal D. Am două întrebări, că să știu clar cum pornim. Eșți gay?”

„Nu”, i-am spus.

„Aha! Pentru că ai niște gesturi cam feminine.”

„Doamne, cine se crede ea să judece gesturile mele?”, mi-am spus în gând. În Spania sau America s-ar spune despre această persoană că este nesimțită, că a intrat în spațiul meu.

Și nu s-a oprit aici. „A doua întrebare. Ești ț*gan?”

M-am aprins în inima mea. „Da”, am zis eu, mascându-mi enervarea cu un zâmbet umil. 

„Eu nu am nimic cu ei”, mi-a răspuns.

„De ce contează oare că sunt ț*gan?”, m-am întrebat. „Și: cine ești tu ca să ne accepți? Cine te-a pus pe tine într-o postură de a mă valida sau accepta? Dacă nu eram plecat de 16 ani din țară, sunt sigur că lăsam capul în jos și mă conformam la cele spuse de ea.”

Văzând nivelul de înțelegere, nu am vrut să colaborez cu ea, cu toate că era bună în domeniul ei. Am ales să mă înconjor de oameni pentru care contează compasiunea și acceptarea de sine. Cine știe, poate în viitor vom lucra împreună. Însă, momentan, nu vreau să-mi pierd timpul supărându-mă pe oamenii rasiști sau homofobi. Poate nici nu e. Dar chiar și faptul că am fost nevoit să-mi pun problema m-a făcut să mă simt foarte prost. Ei nu știu asta, oamenii privilegiați.


Așa am început să îmi amintesc de copilăria mea, perioadă în care am fost afectat psihic de neajunsuri, de faptul că voiam să mă duc și eu la mare sau la munte, de exemplu.

Până la 16 ani am fost o singură dată la mare, și atunci doar pentru o zi, seara ne-am întors.Asta a fost singura mea ieșire cu familia din oraș până la 16 ani.

Nu am putut verbaliza până la vârsta de 28 de ani că visul meu era să fiu actor. Îmi era frică să nu par ridicol. Și abia la 31 de ani am putut să afirm că am devenit actor, unul care a și jucat într-o piesa de teatru off-Broadway. Nu am crezut că pot face asta pentru că, în copilărie, mamaie Florica și părinții îmi spuneau că „doar bogații ajung mari, săracii tot săraci rămân”. Sau că „păduche la păduche trage“, sau „ai grijă, Gilberte, că românii sunt între ei și imediat te lasă pe dinafară, nu te încrede în ei“.

„Viața e o luptă”, spunea tata. Și avea dreptate în felul lui.

Al doilea moment care m-a marcat în vacanța despre care povestesc e că am ieșit la câteva întâlniri cu o fată, româncă. La un moment dat, mi-a zis că mama ei a întrebat-o dacă sunt ț*gan. Că a văzut poze cu mine și că par cam ț*gan.

M-a durut, drept pentru care am discutat despre asta și într-o sesiune de terapie, despre faptul că e posibil să nu-mi fi acceptat încă pe deplin originile.

Însă ele sunt multiple – și cea de rom e parte din ele. Mi-am dat seama de asta cu ocazia unei experiențe complet diferite de întâlnirea cu expertul în comunicare de mai devreme.

Sociologul Gelu Duminică m-a invitat la podcastul lui – și a fost superb. M-a ajutat îndeosebi discuția pe care am avut-o cu el după ce-am înregistrat podcastul, care a durat cel puțin o jumătate de oră și în care nu doar că m-am simțit acceptat, dar m-am simțit respectat ca om. Gelu a putut să îmi vadă luptele, dar și dezamăgirile. Pentru că este suflet, m-a văzut ca suflet și el.

De astfel de oameni avem nevoie în jurul nostru, să ne poată vedea.

M-am întors apoi în Statele Unite și, din dorința de a nu-i mai lăsa pe alții să mă definească și să mă invalideze, am scris, printre altele, această mărturisire de acceptare a cine sunt și de unde vin. Apropo, recent am participat la un casting pentru un film important din State și marea mea surpriză a fost că trebuia să interpretez rolul unui etnic rom din România. Ce mai înseamnă acceptarea asta… Atrage minunății, nu-i așa?

Atunci când spui adevărul tău, atunci când îți acceptați rănile, chiar dacă doare, te eliberezi.


Lucrarea care deschide eseul este semnată de Emanuel Barica, artist stradal în Berlin. E autodidact și a devenit pasionat de istoria și cultura romilor după ce a ascultat poveștile despre Holocaust ale supraviețuitorilor romi. O astfel de întâlnire l-a inspirat să creeze romanele grafice The night of the violins și Birds with broken wings. De asemenea, este creatorul jocului Roma heroes.

1 comentarii la Drumul vindecării înseamnă acceptare

  1. Draga Gilbert nu inteleg de ce te deranjeaza cand esti intrebat daca esti tigan dar te onoreaza oferta rolului de tigan din filmul de hollywood.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.