Editorial DoR #27: În afara hărţii

Cum duci un cartier, un oraş, o ţară înainte fără să laşi oameni în urmă?

Când au izbucnit protestele, eram în vacanţă în Porto. Cum prindeam nişte Wi-Fi, verificam feedurile, teoriile despre OUG13, pancartele creative, bucuria de-a #nevedea, criticile. Într-o după-amiază, după o rafală de ploaie portugheză, l-am cunoscut pe Pedro, tipologia profesorului îmbrăcat la repezeală, care sigur şi-a uitat ceva acasă, prea preocupat de geanta răpănoasă, plină de hârtii şi schiţe. Scund, cu început de chelie şi un zâmbet dezarmant, Pedro urma să fie ghidul nostru în ce promitea că va fi Cel Mai Rău Tur al oraşului (The Worst Tours e numele iniţiativei).

Ne-a arătat harta: vedeţi zona compactă de pe malul râului Douro care apare în toate hărţile turistice? N-o să ajungem acolo. O să ne plimbăm câteva ore în afara hărţii, pe străzi şi prin cartiere care n-au fost încă gentrificate. Convingerile de stânga ale lui Pedro erau transparente; ca urbanist, arhitect şi socialist, crede în puterea comunităţilor de a-şi decide şi administra viitorul – mai ales proprietatea. Luptă împotriva „Airbnb-izării oraşului” şi capitalului sălbatic, mai ales cel imobiliar. Aici, ne arăta el în plimbare, sunt locuinţe ridicate acum 40 de ani, când oamenii s-au unit în cooperative ca să construiască exact cât aveau nevoie; aici sunt casele micilor comercianţi din secolele trecute („burghezii”), azi abandonate; aici palatele baronilor tropicali îmbogăţiţi prădând în Brazilia.

Timp de trei ore – prin parcuri părăsite, ruine industriale şi cartiere adormite – ne-a spus povestea oraşului prin lentila proprietăţii. Porto, odată locuit de 350.000 de oameni, s-a extins spre suburbii şi pentru că chiriile, controlate de stat, n-au adus suficienţi bani proprietarilor de case istorice cât să le poată moderniza (nici statutul de monument UNESCO nu permite orice intervenţie), aşa că s-au mutat spre un trai mai ieftin, aşteptând un moment bun să vândă. Unii aşteaptă de 20 şi de ani; o cincime din casele centrale sunt abandonate, iar Porto are sub 250.000 de locuitori.

Ici-colo treceam pe lângă postere care denunţau hegemonia UE, iar Pedro voia neapărat să ne arate construcţiile noi care-l înfuriau. Nu era mare fan nici al caselor vechi, acum transformate de investitori imobiliari în apartamente pe Airbnb, dar nimic nu-l înfuria ca hotelurile private ridicate, parţial, cu fonduri europene.

În afara hărţii turistice, astăzi plină de cafenele, restaurante şi magazine de design, oraşul încă suferă. Pedro vrea un Porto mai puternic, mai viu, în care să revină locuitorii, dar unul incluziv, unde graniţele dintre clasele sociale să nu fie determinate de hartă. Hotelurile construite cu bani europeni i se par cel mai departe de acest ţel: Al cui e oraşul? Cine îi determină viitorul? Ce vor oamenii? Cum creăm un echilibru între forţa spulberătoare a dezvoltării şi realitatea celor care n-au prins bilet la acest spectacol?

În România post-proteste pluteşte aceeaşi întrebare. Poate nu e explicită încă, dar conflictele dintre idei, ideologii şi generaţii o fac evidentă: cum duci un cartier, un oraş, o ţară înainte fără să laşi oameni în urmă?

Mulţi dintre cei care am fost în Piaţa Victoriei nu ne punem problema impactului dezvoltării; poate chiar ne-am bucura dacă dezvoltatorii ar lua casele decrepite din centrele oraşelor ca să le transforme în apartamente pentru care turiştii să plătească mult peste ce-şi permit localnicii. Cât timp regulile sunt clare, transparente, cât timp nu există „hoţi” şi politicieni care fac şmenuri, cât corupţia e sub control, dezvoltarea e bună, nu? Lucrurile nu sunt atât de simple – schimbările sunt traumatizante, iar pentru oamenii care n-au avut aceleaşi privilegii şi oportunităţi ca noi (şi nu, nu toţi şi le pot crea singuri; şi da, unii sunt părinţii şi bunicii noştri), ce noi vedem ca progres, poate fi o ameninţare. Ce noi considerăm corupţie e uneori singura modalitate aparentă de a supravieţui.

Jurnalista Katherine Boo scrie aşa în Dincolo de frumuseţea perenă, o carte cutremurătoare despre sărăcia din spatele noului lux din India: „În locurile în care priorităţile guvernului şi imperativele pieţei creează o lume atât de capricioasă încât a-ţi ajuta un vecin înseamnă a-ţi risca posibilitatea de a-ţi întreţine familia şi uneori chiar libertatea, ideea comunităţilor în care săracii se ajută unul pe altul se prăbuşeşte. Săracii se învinovăţesc între ei pentru alegerile guvernelor şi ale pieţelor, iar noi, care nu suntem săraci, suntem gata să dăm vina fără ezitare pe săraci”.

Tensiunea României de azi e doar la suprafaţă între o nouă generaţie şi o maşinărie politică care încearcă să-şi legalizeze transgresiunile. Mai degrabă e despre cum putem să avem o Românie şi mai bine guvernată, dar şi mai incluzivă. Mai puţin coruptă, dar şi mai puţin inegală. De unit, nu ne-am unit cu toţii şi probabil n-o vom face niciodată. Însă dorinţa unităţii merită aplaudată. Doar că ea trebuie să depăseaşcă graniţele protestelor anti. Trebuie, cu ajutorul unor Pedro, să ieşim din hartă. Am dovedit în ultimii cinci ani că stăpânim tot mai bine şi mai creativ mişcarea de reactivitate. A sosit timpul şi pentru cea de activitate, un drum mai greu de parcurs decât cel spre piaţă, pentru că nu ne e clar unde duce.

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.


Acest articol apare și în:

DoR #27

#nevedem?
Primăvară, 2017

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *