Editorial DoR #32: Eroul salvator

În DoR #32 spunem una dintre cele mai importante povești ale României moderne despre asumat o responsabilitate și beneficiile și pericolele de-a o face.

Într-o luni dimineață la început de mai, o colegă m-a sunat să-mi spună că a găsit redacția inundată. Ploua din spoturile luminoase din bucătărie, picura din tavane, iar aplica din sala de ședințe era un castron plin cu apă. De vină era un racord de sub chiuveta apartamentului de deasupra. Pentru că acolo nu locuiește nimeni, apa a curs 10–12 ore până am reușit s-o oprim. Aproape trei săptămâni mai târziu, când scriu aceste rânduri, în redacție duduie dezumidificatoare profesionale, pentru că pereții sunt ca o cârpă pe care ai uitat s-o storci. (Singura pierdere materială semnificativă a fost reportofonul cu care ne înregistram podcasturile.)

Dincolo de disconfort, cel mai frustrant lucru în această experiență au fost conversațiile: cu vecinii, cu administrația blocului, cu furnizorii de electricitate. Am aflat că un vecin a observat inundația în mijlocul nopții, pentru că îi intrase apă în casă. Și-a zis că n-are ce face și s-a culcat la loc. O altă vecină a descoperit spre dimineață că n-are lumină – probabil din cauza unui scurtcircuit. Și-a zis că vor suna alți locatari și vor rezolva – important era să-i repornească televizorul până seara. Doamna care face curat în scară a văzut și ea că ceva nu e în regulă și a sunat-o pe administratoarea blocului. Administratoarea, care locuiește în alt cartier, a zis nonșalant că e prea devreme să deranjeze pe cineva. Apoi, timp de patru zile, mai multe echipe ale furnizorului de electricitate au venit să verifice dacă e sigur să repornească curentul. Niciunii nu știau că au mai fost alții înaintea lor și toți începeau conversația cu „eu nu-mi asum să vă rebranșez”. Nu aveau explicații, nici o hartă către potențiale soluții și refuzau să iasă din paradigma cu care veniseră: pare complicat, nu e treaba mea, nu vorbesc în numele companiei. (Despre absența președintelui asociației de locatari sau bârfele pe care le-am auzit despre vecini nici n-are rost să vorbim.)

Sunt frustrări pe care le avem cu toții când încercăm să trecem printr-o experiență – bună sau rea – așa cum ne-am dori: corect, previzibil și, dacă se poate, dezbătând soluții. Însă asta presupune ca partenerii de dialog nu doar să fie dispuși să lucreze cu aceleași standarde, cât să și cunoască și să-și asume rolul pe care îl au. Mentorul DoR, Jacqui Banaszynski, o jurnalistă americană premiată cu Pulitzer, spune că a văzut fugă de responsabilitate peste tot, însă în România a simțit-o mai acut decât în multe alte locuri.

Teorii s-o explicăm există, inclusiv cele care spun că 50 de ani de comunism au reușit să ciuntească orice urmă de inițiativă sau dorință de asumare. Și aici nu vorbim de inițiativă privată sau de antreprenoriat, ci despre un minim curaj civic, sau despre respectul față de propria muncă, alături de alții sau pentru ei. Trăim zilnic cu teama de a da răspunsuri, de a identifica probleme și, mai ales, de a găsi soluții. Ne manifestăm această teamă, uneori conștient, alteori instinctiv, în locurile în care învățăm, în cele în care lucrăm, în care ieșim în oraș, sau în care interacționăm cu orice soi de autoritate.

În DoR #32 spunem una dintre cele mai importante povești ale României moderne despre asumat o responsabilitate și beneficiile și pericolele de-a o face. Laura Codruța Kövesi, procurorul șef al DNA, a ajuns un simbol al anticorupției pentru că am învestit-o cu calitatea de salvator. O vedem ca pe omul care face când alții nu vor, care nu se teme când alții se ascund, care riscă când majoritatea tace. Acest comportament caracterizează o mână de oameni, în general singuratici, care ajung să fie considerați (sau uneori să se considere) mesianici pentru simplul fapt că ies din rând. Când o fac repetat – sau când fac prea mulți pași în față – nu doar că devin antipatici multora, dar ajung să și testeze limitele unor reguli, pentru a obține rezultatele pe care și le doresc. Până la un punct, e normal; oricine iese din normă e o minoritate care se evidențiază.

Însă, ce pare a fi simptomatic la noi e apetența pentru a desemna eroi, iar apoi de a confunda demersul lor individual cu situația în sine, în cazul ăsta cu anticorupția. În timp, luptele pentru a păstra viu sau a doborî un simbol umbresc instituțiile și sistemele pe care acești oameni le reprezintă. Ei își termină mandatele sau cad de pe soclu, dar problemele pe care au încercat să le rezolve fiind ceva mai curajoși decât majoritatea rămân. Iar noi ne apucăm să căutăm următorul lider providențial, pentru că e mai comod să facem asta decât să devenim noi lideri de circumstanță. Sau, mai simplu, să devenim oameni care își asumă inițiativa și responsabilitatea de a îmbunătăți ceva – chit că asta e comunicarea într-un bloc, procesele de lucru într-o redacție sau eficiența administrației într-un stat. Nimeni nu spune că e ușor, dar presiunea e mai mică decât cea a rolului de salvator. E o formă de a produce schimbare pentru care ne putem antrena în grupuri mici.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #32

Căutări (II)
Vară, 2018

Cumpără revista

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *