Elementul supriză

Într‑o relație, cele mai mai bune surprize sunt cele anunțate.

După o ceartă în cuplu și o ulterioară împăcare, mă gândesc să‑i fac iubitului meu o surpriză. Se plânsese toată ziua că‑i e foame, așa că pe la 11 noaptea îmi iau inima‑n dinți – aveam antecedente de surprize nu tocmai reușite –, fac pachețele peste pachețele și traversez Bucureștiul ca să i le livrez la domiciliu.

Mă gândesc așa: e târziu, întuneric, nu aprind lumina pe hol, ca să nu vadă cine e. Nu folosesc nici cheile. Bat la ușă insistent, să fiu sigură că atrag atenția. „Cine e?”, îl aud din spatele ușii. Ca să prelungesc suspansul spun, total neinspirată: „Baubau”. După două secunde, adaug: „Hai, eu sunt, deschide ușa.”

Aud învârtit de cheie, mă gândesc că a descuiat şi dau să intru. Uşa nu se urneşte. Pun mâna pe telefon şi-l sun. Nu-mi răspunde, deşi îi aud tele- fonul sunând în casă. o minte mai normală s-ar fi gândit că e cu alta. Însă doar una de-a dreptul bolnavă ar fi putut intui ce se întâmpla de fapt.

După „baubau” iubitul meu n-a mai auzit nimic. Învârtise cheia nu ca să descuie, ci ca să încuie mai bine. iar la telefon nu putea să răspundă pentru că era prea ocupat. În timpul primului apel, alerga spre bucătărie să apuce cel mai ascuţit şi tăios cuţit. doar era baubau la uşă. În timpul celorlalte două, şedea panicat în bucătărie, chemând Poliţia.

La al patrulea apel răspunde: „vai, nu mai pot de nervi, iubita, au venit unii şi au dat cu picioa- rele în uşă. să intre peste mine, să mă omoare!” care picioare, nu ştiu. care unii, iar nu ştiu. care moarte, nici nu vreau să mă gândesc. e drept, adusesem mazăre cu pui şi ori îţi place mazărea, ori nu, dar nici moarte de om nu e. „dragă”, îi spun, „sunt eu, calmează-te. deschide.”

Descuie şi apare într-o lumină difuză, panicat, ud, cu un cuţit în mână. Îmi spune cu glas tăiat: „iubita, dar am chemat şi Poliţia.”

„Totuşi, ţi-am adus de mâncare, nu e cazul să te enervezi aşa de tare”, îi răspund. „Nu e motiv de omucidere. Şi mazărea îţi place. dacă aduceam porc, mai înţelegeam.”

Apoi, încercând să par mai puţin amuzată, îi zic să anunţe la Poliţie că a fost o greşeală. sună, îşi cere scuze şi gata. Penibil, dar credeam că a trecut. Ne aşezăm şi ne aprindem o ţigară; eu râd, el nu e încă pregătit. Printre hohotele mele se aude interfonul. existau două posibilităţi: ori era cine- va care chiar voia să-l omoare, ori era Poliţia.

Iniţial am sperat să fie Poliţia. dar când i-am auzit explicaţia servită agenţilor – „Îmi cer scuze, nu era nimeni care voia să mă ucidă, era doar prietena mea” –, m-am gândit că poate-ar fi fost totuşi mai bine dacă venea cineva să ne omoare. Unul dintre poliţişti a fost teribil de amuzat; celă- lalt părea gata să ne ia la bătaie.

Aşa am aflat că Poliţia română este mai promp- tă decât credeam, că iubitul meu are probabil mulţi duşmani şi că surprizele nu-s bune. L-am întrebat ce-a fost în capul lui şi mi-a expus un sce- nariu care m-a lăsat tablou: „Păi de unde să ştiu eu ce învârtea ăla care a stat aici înainte? Poate că vindea droguri, poate că veneau să-l omoare, poate că a făcut o copie după cheie. dacă intra în casă?” Un lucru e sigur: dacă îl mai apucă foamea şi nu are de mâncare, asta e. iar dacă chiar îmi arde de surprize, îl avertizez înainte: „iubitule, vezi că îţi fac o surpriză. vin să îţi aduc ceva pe la 5”.

Cât despre seara aceea, măcar s-a încheiat pe-un ton romantic: „Iubita, bine că n-ai încercat cheia, că băgam cuţitu-n tine.”

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *