Pe Bune #100: Andreea Vrabie

În patru ani de Pe Bune, artiști, regizori, muzicieni, actori și scriitori au povestit cu sinceritate despre anxietăți, burnout, frică de eșec, decizii dificile, dar și despre ce îi motivează. Odată cu episodul 100, Pe Bune va intra în pauză pentru o perioadă nedeterminată. În ultimul interviu, editorul DoR Cristian Lupșa vorbește cu Andreea Vrabie, gazda podcastului, despre cum știi că e momentul să închei un proiect pornit din căutări personale, ce a învățat despre muncă din 100 de discuții sincere și ce așteaptă de la noua etapă.

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank, o companie care crede în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Cristian Lupșa: Bună, Andreea și bine ai venit la Pe Bune.

            Andreea Vrabie: Bună, Cristi. Bine am venit la Pe Bune.

Cristian Lupșa: Simt că e important să spunem asta: e primul episod Pe Bune tras în studio la DoR de un an jumătate aproape.

            Andreea Vrabie: Da, cam așa. Cred că din februarie anul trecut, când nici măcar nu eram în studioul ăsta nou, în care înregistrăm acum.

Cristian Lupșa: Și cum se simte?

            Andreea Vrabie: Ciudat, pentru că nu am mai fost cu nimeni față în față de mult timp. Am înregistrat doar de la distanță, pe internet, nu ne vedem, doar ne auzim. Sunt obișnuită să stau acolo, în dormitor, în întuneric, să mă concentrez doar pe ce spun invitații. E foarte ciudat să am un om în față la care trebuie să mă uit.

Cristian Lupșa: O să vreau să mă întorc la asta, la dinamica de interviuri din pandemie, dar până atunci vreau să mă folosesc de rolul ăsta de gazdă pe care îl am azi ca să îți spun că ultimii patru ani cu Pe Bune au fost fantastici. Ai creat ceva foarte important și care cred că va dura. Va dura pentru mulți oameni care ascultă și vreau să îți mulțumesc și în calitate de coleg, și în calitate de șef – în lipsa unui alt cuvânt –, dar mai ales în calitate de ascultător. Au fost multe momente în care răspunsurile invitaților și invitatelor tale m-au făcut să mă simt mai puțin singur, mi-au dat idei noi și adesea mi-au dat curajul să continui, așa că mulțumesc pentru toată experiența asta.

            Andreea Vrabie: Mă bucur, ăsta era și scopul. Ce ai spus, ultima parte, ca oamenii să se simtă mai puțini singuri și să nu fie un spațiu în care doar ne plângem de lucrurile grele, ci chiar să motiveze sau să-ți dea curajul să continui, cu ideea asta și pornisem Pe Bune. 

Nu știu, când mă gândesc că se termină am două emoții. Una e de regretîntr-un fel sau de vinovăție, că parcă abandonez oamenii care ascultă podcastul și am o responsabilitate față de ei, dar pe de altă parte, când mă uit la toate interviurile – că sunt aproape 100, ăsta e interviul cu numărul 100 –, îmi dau seama că las în urmă o arhivă care nu ține de timp, la care poți să te întorci oricând și să-ți iei ce ai nevoie din interviurile alea.

Cristian Lupșa: Eu zic să începem de unde e cel mai dureros: patru ani, 100 de episoade, show-uri live și, cum spuneai și tu, Pe Bune în acest moment se oprește. De ce?

            Andreea Vrabie: E o întrebare mai complicată decât mi-am dat seama la început. Se tot schimbă răspunsul. Ultima dată s-a schimbat acum două săptămâni, când am avut noi o discuție. Cred că totul a început anul trecut, odată cu începerea pandemie, când, pe lângă faptul că am fost forțată să înregistrez de acasă, de la distanță și nu mai aveam contact cu invitații și nu mai aveam energia aia din interviuri, așa cum mi-o luam înainte, cel puțin în primele două luni, când problemele cu care se confruntau oamenii erau cu totul altele – de sănătate, de siguranță a lor, a oamenilor dragi – am simțit destul de mult timp că e inutil ce fac sau că nu îi mai ajut pe oameni așa cum îi ajutam înainte, pentru că altele sunt nevoile lor. Cine mai are nevoie să asculte despre anxietăți creative și cât de greu îți este în muncă sau ți-a fost în trecut – pentru că multe interviuri se uitau în trecut –, când trecem toți prin ceva traumatic mai degrabă și se întâmplă în timp real. Asta cred c-a durat vreo două luni, cam cât starea de urgență, până să-mi dau seama că e prilejul ideal de a mă uita la prezent și la dificultățile prin care trec artiștii în prezent, pentru că ei erau cel mai tare afectați de pandemie. Muzicieni, actori, regizori, toată lumea era afectată și mi-am dat seama că acum e momentul în care eu să îi ascult pe ei și să îi întreb mai mult despre prin ce trec decât despre experiențele lor în trecut sau cum îi ajută în prezent experiențele pe care le-au avut în trecut. Iar asta m-a ținut o perioadă. 

Am găsit motivație în asta până spre finalul anului, când, nu știu cum s-o spun altfel, a dispărut și nu reușeam să-mi explic de ce. La început m-am gândit că e o rutină, sunt aproape patru ani, poate m-am obișnuit cu răspunsurile, cu întrebările, poate nu mai reușesc eu să găsesc subiecte de discuție și poate am nevoie de ceva nou, de un podcast nou sau un proiect nou. Cam atunci cred că am luat decizia, spre finalul anului am vorbit noi doi și ți-am zis că am simțit că e momentul ca Pe Bune să se oprească, pentru că vreau să încerc altceva, care să fie o provocare mai mare pentru mine.

Cristian Lupșa: Apropo că vorbeai de pandemie, ce rol crezi că a avut pandemia și gândurile legate de ce e important sau neimportant, ce e valoros sau nu e valoros să le oferi oamenilor în pandemie? Cât crezi că a afectat climatul, gândurile, modul în care te raportezi și tu la Pe Bune?

            Andreea Vrabie: Pandemia ce-a făcut a fost să-mi scoată mie în evidență ce e important pentru mine: să petrec timp cu părinții mei, să fiu mai atentă la ei, să reînnod prietenii care s-au cam pierdut în timp, pentru că m-am concentrat doar pe muncă. Deci a fost partea asta și un fel de conștientizare a cât din timpul meu în ultimii ani s-a dus doar spre Pe Bune și spre muncă.

Mi-a permis, și apropo de ce spuneam și mai devreme, de sentimentul ăsta de vinovăție sau de responsabilitate față de ascultători, să-mi dau seama că e în regulă să mă uit și la mine. Că nu fac ceva atât de rău dacă decid să-l opresc, dacă nevoile mele în momentul ăsta sunt altele: de a avea o provocare nouă sau de a avea spațiu și pentru alte preocupări în viața mea.

Cristian Lupșa: Deci, într-un fel, poate pre-pandemie Pe Bune avea capacitatea asta de a-ți îndeplini suficiente nevoi încât să nu fii conștientă de celelalte pe care nu le îndeplinea?

            Andreea Vrabie: Da, da.

Cristian Lupșa: Și în pandemie au apărut.

            Andreea Vrabie: Mi-am dat seama de celelalte și că sunt importante pentru mine, da. Înainte Pe Bune și munca erau totul. Deși ascultam de la invitați de ce e important să ai timp și pentru tine și să ai și alte preocupări – și le dădeam dreptate, rațional îmi dădeam seama că au dreptate –, viața mea, toate gândurile, totul era despre Pe Bune și podcast și muncă și DoR și nu exista altceva.

Cristian Lupșa: Și a fost cumva vreun moment în care pur și simplu, stând în viața de zi cu zi, încercând să te gândești la vreun episod sau să plănuiești ceva, ai zis „stai că eu aș prefera să fiu acum cu ai mei sau să citesc”?

            Andreea Vrabie: Nu era de preferat, era de frustrare. Începeam să observ la mine cum, nu neapărat după ce înregistram un episod, dacă munceam la el sau dacă mă gândeam întruna la el sau la ce urmează la Pe Bune – vedeam, de exemplu, că scad ascultările și asta mă preocupa foarte mult, deși era justificat, oamenii nu se mai plimbau, nu mai aveau momentele în care ascultau de obicei podcastul – și vedeam cum în mintea mea doar asta stă. Stăteam cu o carte deschisă și nu puteam să mă concentrez, că mă gândeam întruna la muncă. Iar odată ce-mi dădusem seama că eu vreau și să citesc, eu vreau să merg și la ai mei, să-i văd, vreau să fac și alte lucruri, devenea o frustrare că nu reușesc să mă desprind.

Da, cred că cel mai puternic cu părinții mei era sentimentul ăsta. Înainte de pandemie întotdeauna găseam o scuză să nu mă duc să-i văd: că e singurul weekend liber în care nu editez un episod, vreau să stau acasă să dorm. Soțul meu, care e medic, dacă se nimerea să nu fie de gardă, „ah, acum nu e de gardă, putem să ne plimbăm un pic”. Întotdeauna găseam o scuză să nu-i văd, pentru că mi se părea că nu am timp. Nu mai aveam spațiu și pentru asta. Iar în timpul pandemiei asta m-a lovit cel mai tare, că au o vârstă. Asta am menționat în multe episoade, mi se pare că deja devin obositoare, dar asta mă preocupa foarte mult, că au o vârstă și trebuie să apreciez timpul pe care-l petrec cu ei.

Cristian Lupșa: Sunt curios dacă momentele în care ai început să resimți pentru prima oară frustrarea sau au început să apară întrebările astea despre nevoi, te-au speriat în vreun fel până să ajungi să le accepți sau să te uiți la ele? Cred că ceea ce încerc să-mi dau seama e dacă teama, tocmai pentru că spuneai că te identificai atât de tare cu Pe Bune și cu responsabilitatea ta față de oamenii care te ascultă, teama că nu mai ai ce să le oferi, că o să se audă că nu mai ești acolo cu totul – apropo de ce spuneai cu regretul, vinovăția că îi abandonezi.

            Andreea Vrabie: Da, asta cred că era. Nu știu dacă teamă e sentimentul, dar era așa, o îngrijorare uneori când intram în interviuri, că simțeam că nu mai sunt dedicată cu totul, mai ales în ultima parte a anului trecut. Fix cum ai spus-o tu: dacă nu mai ofer un interviu valoros și asta de fapt e doar din vina mea, că n-am știut eu să fiu prezentă în interviu și să pun întrebările potrivite sau să fiu atentă la ce-mi spune invitatul? Dar culmea e că, de cele mai multe ori, când intram cu senzația asta într-un interviu, nu știu cum se întâmpla dar invitatul era atât de interesant pentru mine și ce spunea, încât mă prindeam în lumea lui.

Au fost momente și când am intrat cu griji mai punctuale. Soțul meu avea contact cu pacienți bolnavi de covid și se muta de acasă și așteptam, de exemplu, rezultatul testului lui, să văd dacă e pozitiv sau negativ. Intram cu telefonul, îl țineam lângă mine, știam să mă uit la el și mă gândeam „asta este de fapt important în viață și eu ce fac acum? Fac un interviu. N-am chef de interviul ăsta, că de fapt altele sunt îngrijorările”. Și nu știu cum, invitatul cu povestea, de la primele momente, odată ce începeam să-l ascult, îmi reamintea cumva de ce m-a interesat să fac Pe Bune și de ce era interesant pentru mine să cunosc viața altui om.

Îmi povestea despre cum trece el prin pandemie în momentul ăla și uitam de cum trec eu prin pandemie în momentul ăla. Era… nu știu, că de aia a fost complicat, într-un fel, să renunț la Pe Bune: ieșeam din dormitor, după interviu, cu senzația de „uite, de asta fac ce fac, de fapt îmi place în continuare, de fapt vreau să-l fac în continuare”.

Cristian Lupșa: Voiam să te rog să ne spui ce se întâmplă în conversațiile asta. Uneori intri într-o conversație din asta cu altcineva, o conversație care ține o oră, o oră jumătate, intri cu griji de pe stradă, din lume, intri uneori cu griji foarte de acasă și se întâmplă ceva în conversație. Cum îți explici ce se întâmplă?

            Andreea Vrabie: Aud viața altui om și mi-o povestesc într-un fel la care până să încep să fac Pe Bune nu am simțit că am acces. Nu știu, ca să ajungi să cunoști un om și să îi pui niște întrebări mai grele despre preocupările lui, grijile lui, de ce îi e frică, cum își trăiește viața și munca de fapt, trebuie să ieși cu el de câteva ori la cafea, să deveniți prieteni, așa te apropii de un om. Pe Bune mi-a oferit o scurtătură. Ajungeam să fac asta foarte repede. După două întrebări, simțeam că am ajuns în intimitatea unui om și că el începe să-mi povestească despre niște lucruri de multe ori – și-mi spuneau asta după interviu – pe care nici măcar pentru ei nu le rostiseră cu voce tare sau nu le conștientizaseră.

Să auzi un om care gândește cu voce tare – asta spune Max Linsky, de la Longform –, ce spuneai și tu mai devreme, uneori te simți mai puțin singur, că te regăsești în acele experiențe. Alteori sunt cu totul diferite și nu te-ai fi gândit niciodată că o experiență de muncă poate să arate și așa. Îmi vine acum în minte interviul de anul trecut cu producătoare de film Ada Solomon, care are o vârstă și are mulți ani de experiență, multe filme premiate, iar întrebările pe care și le punea ea în pandemie erau despre ce o motivează să facă film în continuare, că nu mai găsește motivație în asta. I se părea mult mai valoros să ajute un copil care are nevoie. Se uita diferit la succes și la ce a însemnat el, cum a îndepărtat-o de unii oameni, cum a pierdut prietenii. Toate lucrurile astea, spuse așa, cu o vulnerabiliate și o deschidere, o sinceritate, mie mi-au lipsit foarte mult în conversații, inclusiv cu oameni pe care-i cunosc.

Cristian Lupșa: Deci nu simți că la cafea, dacă s-ar întâlni oricare dintre ascultătorii noștri cu tine, asta ar fi experiența.

            Andreea Vrabie: De la mine ar obține asta, sunt obișnuită să vorbesc despre asta. Dar nu, nu cred că obții asta de la o simplă cafea.

Cristian Lupșa: Tu ai încercat să o obții? Adică dacă n-ar fi forma asta și te-ai fi întâlnit, să zicem cu Ada Solomon, crezi că ai fi încercat să afli asta de la ea în primele întrebări?

            Andreea Vrabie: Nu! Mi-ar fi fost rușine. Nu rușine, aș fi simțit, dacă nu aveam scuza podcastului și că sunt jurnalist și am dreptul să pun întrebările astea – am un microfon în față și suntem amândouă oameni adulți și știm de ce ne aflăm aici și despre ce discutăm –, cu un om pe care abia îl cunoști, nu prea poți să-l întrebi. Bănuiesc că poți să-l întrebi, dar senzația pentru mine e că intru într-un spațiu intim forțat, pentru care el nu și-a dat acordul să intru. Când înregistram podcastul, era ca și cum semna pe-o hârtie că-și dă acordul să facem asta.

Cristian Lupșa: Deci cumva, desi forma e artificială – că ne-am întâlnit, înregistrăm, sunt microfoane în față –, duce la mai multă profunzime.

            Andreea Vrabie: Da.

Cristian Lupșa: Tu în toți anii ăștia ai fost foarte interesată de momentele mai bune sau mai puțin bune ale oamenilor cu care ai vorbit și cu ce au ieșit din asta. Și întotdeauna în rolul tău de gazdă ei erau oamenii de la care tu aveai ceva sau noi, ascultătorii, aveam ceva de învățat. Sunt curios dacă te-ai gândit, mai ales în ultimele luni, că tu ești într-un fel de moment în care – nu știu cum să zic – te-ai fi intervievat pe tine în calitate de creator despre dilemele pe care le ai. Sunt curios dacă te-ai văzut în lunile astea un pic din afară, ca un potențial invitat la Pe Bune, care să spună „uite cum e să începi să ai dubii despre entuziasmul cu care ai pornit sau despre valoarea a ce faci”?

            Andreea Vrabie: Nu m-am văzut în rolul ăsta, pentru că întotdeauna, în mintea mea, Pe Bune nu e despre mine, e despre invitați. Și am fost aproape obsedată de gândul ăsta: că nu trebuie să mă bag pe mine niciodată în față în interviuri și atunci când spun ceva despre mine, o fac destul de conștient ca să ajut invitatul să spună ceva despre el. Abia atunci, din editare, mai rămân și bucăți despre mine, dar întotdeauna vreau să scot povestea invitatului în față. Nu m-am gândit că eu aș putea sau aș fi un invitat bun pentru Pe Bune.

Cristian Lupșa: Eu mă bucur că în sfârșit ești invitată la Pe Bune și mă bucur că pot folosi chiar niște lecții pe care le-ai tras tu despre Pe Bune și acolo aș vrea să ne ducem un pic, apropo de ce spuneai tu, că eu cred că ai niște lecții nu doar pentru tine, dar pentru mulți oameni care fac diverse tipuri de muncă creativă. Le-am extras dintr-un text pe care tu l-ai scris și publicat în numărul ăsta din DoR, care conține o parte dintre lecțiile tale legate de Pe Bune. O să le citesc pe rând și sunt curios cum simți că ți se aplică fiecare dintre ele ție, pentru că tu ai scris acolo exemplificându-le cu invitați, darsunt convins că ele vin și dintr-un loc în care ești și tu.

Prima sună așa: „Deși e dureros să accepți că la început munca ta nu va fi suficient de bună, încercarea de a o face mai bine e mai interesantă decât stagnarea la același nivel confortabil”.

            Andreea Vrabie: Da, asta a spus Ana Ularu, actrița.

Cristian Lupșa: Cum se leagă asta de munca ta ca om care a construit un produs în patru ani?

            Andreea Vrabie: Începutul e ușor. Nu știu cât de greu mi-a fost la început să accept că nu e bine ce fac. De când a pornit podcastul, pentru că eu nu am studii în jurnalism, podcastul a fost printre primele interviuri mai profunde pe care le-am făcut –mai făcusem interviuri înainte pentru texte pentru DoR, dar erau primele interviuri în care chiar încercam să ajung la ceva mai profund cu invitații –, am intrat în el cu o minte de învățăcel, de om care învață. Asta nu m-a incomodat niciodată, deși primul interviu, cu Daniela Groza, a ieșit… nu știu dacă groaznic, știu că e interviul pe care acum nu pot să-l ascult. N-aș putea să mă aud pe mine în interviul ăla. Nu m-a deranjat atât de tare încât să nu mai vreau să mai fac asta sau să-mi doresc de la el să fie perfect. Știam că e doar o etapă, că e primul și al doilea va fi un pic mai ușor, și următorul un pic mai ușor, și că învăț de la interviu la interviu.

Ideea asta, că înveți în continuu în munca pe care o faci, nu m-a deranjat niciodată. Este – noi am vorbit despre asta și am vorbit și la DoR – un extras dintr-un interviu cu Ira Glass, care e gazda This American Life și poate fi găsit clipul pe YouTube,în care vorbește despre cum la început o să faci shitty work. Aia e, prin aia trebuie să treci ca să ajungi să faci o muncă bună. Asta e ceva ce am îmbrățișat de la început. Nu mi-a fost greu, n-am căutat perfecțiunea în interviuri de la început. 

Ce mă neliniștește la citatul ăsta sau la lecția asta, de fapt, și la ce spunea Ana Ularu e că procesul ăsta de învățare trebuie să continue. Și momentul când simți că nu mai treci prin el, că ai ajuns într-un loc confortabil, ăla nu este un loc bun și acolo simțeam că am ajuns anul trecut. Nu spun că ajunsesem să pun întrebări perfecte sau că-mi ieșeau interviurile bine, dar nu mai știam unde să mă duc ca să învăț, să trec la următoare etapă. De aia m-am gândit la alt tip de podcast sau, mă rog, la alt tip de proiect pe care aș putea să-l fac ca să împing învățarea asta mai departe. Deși sună în teorie bine – e un podcast care a avut relativ succes, a fost ascultat de oameni, a primit premii, confirmări veneau spre mine –, sună a un loc confortabil, în care vrei să fii, stagnarea asta mie nu mi-a plăcut. A ajuns să devină inconfortabilă. Îmi doream să învăț, să trec la următoarea etapă, neștiind care e aia. Asta-mi rămâne din lecția de la Ana Ularu: că trebuie să cauți să înveți tot timpul și în momentul în care simți că nu mai înveți, trebuie să schimbi ceva să nu rămâi în zona aia confortabilă.

Cristian Lupșa: Mai spui așa: „Când faci ceva care-ți place sau reprezintă o misiune personală, acel lucru ajunge să reprezinte o parte importantă a identității tale”. Cred că asta se leagă mult și de ce spuneai la început, cu suprapunerea dintre nevoile tale și Pe Bune. La asta te gândeai?

            Andreea Vrabie: Da, asta este. Se leagă de momentul în care mă aflu în prezent: m-am identificat atât de mult cu Pe Bune și cu munca pe care o fac, încât în momentul ăsta, când decizia e luată – a fost luată mai de mult, că Pe Bune se oprește, dar acum chiar se apropie de final –, mă întreb cine sunt eu fără Pe Bune. În mintea mea, eu sunt Andreea de la Pe Bune, chiar dacă Pe Bune se oprește. 

Lecția este din interviul cu Dan Perjovschi, care povestea, mai departe, că îi este teamă de momentul în care el nu va mai fi invitat să participe la expoziții, pentru că toate invitațiile astea reprezintă confirmări. Da, la asta mă gândesc și eu, deși nu mă îngrijorează atât de tare. Acum, că Pe Bune nu mai există și nu mai este validarea și confirmarea asta, cine sunt eu dacă identitatea mea era doar asta? Doar că din nou, nu mă sperie. Eu vreau să descopăr în momentul ăsta cine sunt eu fără Pe Bune. Dar pot să înțeleg cum, mai ales dacă faci ceva de zeci de ani – de când face Perjovschi – și doar asta știi să faci sau doar asta ai făcut toată viața și este atât de puternic legat de cine ești tu, în momentul în care acel ceva se oprește – fie că ai decis tu, cum am decis eu, fie că nu mai ești invitat la expoziții –, rămâi cu un mare vid în tine, cu un mare gol de „și acum cine mai sunt?”.

Cristian Lupșa: Aș face o mică paranteză aici, pentru că tu nu ești la prima aventură creativă. A fost și Andreea care a făcut evenimentele CreativeMornings, ai fost și Andreea care făcea consultanță pe diverse trenduri, ai fost și Andreea care a lucrat în publicitate. E prima oară când simți chestiunea asta identitară așa puternic?

            Andreea Vrabie: Da.

Cristian Lupșa: Sau și la celelalte ai simțit-o sau cumva a fost o tranziție către altceva care nu ți-a permis să te întrebi ce se întâmplă cu Andreea care lucrează în publicitate?

            Andreea Vrabie: Andreea care lucra în publicitate avea 20 de ani, nu cred că-și punea întrebări atât de grele la momentul ăla. 

Cred că sunt ambele. Adică, la Creative Mornings, când am renunțat la el, deja făceam Pe Bune de un an. Nu mai era vorba de tranziție, știam ce-o să fac în continuare. Cred că Pe Bune a fost primul proiect sau primul lucru pe care l-am făcut care chiar mi-a dat un sens. CreativeMornings era ceva în care credeam, știam că și evenimentele îi ajută pe oameni, le dau inspirație, dar nu era ceva ce-mi răspundea și la alte nevoi în afară de a avea un proiect creativ. Pe Bune a răspuns la nevoia de a fi util unor oameni, de a aduce valoare societății, nevoia de validare – pentru că am primit mult mai multă validare cu Pe Bune –, de a face parte dintr-o echipă complet – echipa de la DoR –, de apartenență. Au fost multe nevoi și toate unite, într-un fel, mi-au dat un sens în viață. Știam cine sunt: sunt Andreea care face Pe Bune. Până atunci nu fusesem Andreea care face CreativeMornings decât parțial, era o ocupație, un proiect, pe când Pe Bune, cum am spus și mai devreme, era tot ce sunt.

Cristian Lupșa: Ai mai scris acolo – și cred că se leagă, așa că o să sar oarecum la asta să văd cum se leagă pentru tine –, concluzionai, apropo de lecții, că nu există un echilibru între viața profesională și cea personală atunci când faci ceva care îți dă un sens și că e iluzoriu să-l căutăm.

            Andreea Vrabie: Da. Nu caut acum un echilibru, ci caut ce spunea Gáspár György în continuare, locul ăla de flexibilitate.

Cristian Lupșa: Acea cale de mijloc.

            Andreea Vrabie: Acea cale de mijloc, da.

Cristian Lupșa: Pe care tu n-o vezi ca „cât muncesc, cât stau acasă, cât trag alții de mine, cât trag eu de mine”. Că există un discurs în societate despre unde e echilibrul, unde sunt granițele. Tu spui că e ceva un pic mai subtil de atât.

            Andreea Vrabie: Da, cred că ține mai mult de noi în momentul în care nu îți este bine, pentru că îți neglijezi anumitele nevoi personale. Cum spuneam, când faci ceva ce-ți place sau care-ți dă un sens, nu cred că ajută să spui „gata, eu lucrez până la 18:00 și după aia am închis mailul, am închis Slackul sau ce canale mai folosești, pentru că așa am trasat eu o graniță”. Eu nu cred că funcționează asta. Dacă faci ceva care-ți place, o să te preocupe și după ce le-ai închis pe toate și mintea ta tot acolo o să fie, chiar dacă nu primești notificări. Cred că flexibilitate stă în a-ți da seama când ce faci îți face rău sau nevoia de odihnă sau de liniște mentală, în care să te gândești la alte lucruri, e foarte mare și că trebuie neapărat s-o satisfaci atunci, și să știi cum s-o satisfaci și să și țină de tine, să ai puterea să o satisfaci atunci. Cred că aia este calea de mijloc care nu e ușor de găsit. Nu știu, eu spun lucrurile astea rațional, dar nu mi-a ieșit până acum. 

Disconfortul a apărut în momentul în care îmi dădeam seama că am alte nevoi, că am nevoie să-mi liniștesc mintea și nu știam cum să fac asta. Nu știam cum să mă desprind. Nu știam cum să fiu flexibilă, cum spune Gáspár, iar asta ține de auto-cunoaștere, de a-ți găsi tu niște unelte prin care să faci să-ți fie bine, ține de relațiile de muncă cu oamenii cu care lucrezi și să știi cum să fii flexibil și în relațiile cu ei, că e întotdeauna mai complicat de atât. Echilibrul mi se pare – și cred că așa spunea și Gáspár în interviu –, că dacă ne agățăm de ideea asta, am nevoie de echilibru între viața personală și viața personală și căutăm așa, niște reguli fixe, n-o să ducă decât la frustrare. Una este când te duci într-un loc de muncă în care nu investești tot sau nu simți că reprezintă o parte atât de puternică din identitatea ta și atunci când ai ieșit pe ușă, gata, s-a închis totul, weekendul e weekend. Una e acolo, dar atâta timp cât nu-ți dorești un loc de muncă și atât, îți dorești ceva care să-ți ofere și sens și împlinire și să-ți satisfacă mai multe nevoi, nu cred că ai cum să te desprinzi așa.

Cristian Lupșa: Și totuși, cum zice o altă lecție de-a ta, „să te dedici unei munci care te împlinește te umple de energie, dar are și un cost”.

            Andreea Vrabie: Da.

Cristian Lupșa: Cred că asta era una dintre curiozitățile tale față de mulți oameni cu care ai vorbit. Crezi că avem o jenă oarecum să vorbim despre costurile unei munci care ne place și ne împlinește? Știind că suntem înconjurați de foarte mulți oameni pe care-i vezi sau îți spun că ei nu fac ceva care-i împlinește și atunci cum poți să le spui tu că „fac ce-mi place, dar simt că-mi neglijez familia, simt că uneori îmi neglijez sănătatea”.

            Andreea Vrabie: Nu cred că avem o jenă, dar cred că am ajuns s-o spunem foarte ușor. Acum se vorbește despre burnout, că am ajuns la burnout, că am ajuns la epuizare, dar ca…

Cristian Lupșa: Titlu de glorie?

            Andreea Vrabie: Da.

Cristian Lupșa: OK.

            Andreea Vrabie: De multe ori simt că s-a normalizat într-un fel discuția despre asta, dar… Să dau un exemplu: înainte să încep Pe Bune, dacă vorbeam cu oameni pe care-i cunoșteam și-i întrebam ce fac, îmi enumerau cinci proiecte în același timp. „Lucrez și la asta și asta, sunt ocupat tot timpul și nu știu ce să mai fac”, dar era o laudă. Nimeni nu spunea „asta duce și la epuizare”.

Cristian Lupșa: The humble brag.

            Andreea Vrabie: Acum, oamenii spun că „da, am ajuns la burnout, la epuizare”, dar tot ce spuneau în trecut de fapt spun: „uite cât de ocupat sunt eu, uite cât de importantă e munca mea, uite cum mă dedic muncii, asta este viața mea”. Și singurele cazuri în care costul ăsta este luat în serios, din păcate, e când se ajunge la probleme de sănătate. Mi se pare că oamenii ajung să se oprească și atunci chiar să spună serios că „a avut un cost munca mea” când te-ai îmbolnăvit. Că până acolo, e doar „așa arată realitatea, așa se muncește acum”. Cel puțin generațiile mai tinere sau oamenii din profesiile astea creative o iau ca pe un dat.

Am început în ultimul timp să mă întreb foarte mult cât de… E ușor să spui că ar trebui să te oprești până ajungi la problemele de sănătate, că momentul în care vorbești despre burnout și epuizare să nu-l mai faci ca un titlu de glorie, ci s-o iei în serios. Să vezi ce alte nevoi ai care ar trebui îndeplinite. Dar acum, cel puțin în domeniile creative, la cum arată realitatea, de fapt, pentru oamenii ăștia – alergând după proiecte plătite prost, chirii scumpe, habar n-am –, încep foarte mult să mă întreb dacă au de ales. Dacă, dincolo de titlul ăsta de glorie și că ți se pare că spune ceva despre tine faptul că lucrezi mult, inclusiv în momentul în care tu ți-ai dori să te oprești, dacă chiar poți să faci asta la cum arată realitatea.

Cristian Lupșa: Adică fac cinci proiecte, face parte din identitatea mea că fac cinci proiecte…

            Andreea Vrabie: Și că muncesc mult.

Cristian Lupșa: Și că muncesc mult și mă bucură, dar poate că în același timp o umbră e că nici nu-mi permit să mă opresc.

            Andreea Vrabie: Da.

Cristian Lupșa: Sau mi-e frică că dacă mă opresc, nu doar că identitatea mea creativă e în pericol, dar că viața mea cade, pentru că nu e sigură.

            Andreea Vrabie: Da. Și parcă lucrurile se complică și mai mult acum cu social media. Nu poți să te oprești din muncit, pentru că trebuie să arăți întruna ce ai făcut, să vorbești întruna despre ce ai făcut. Dacă dispari câteva luni, nu mai exiști în mintea oamenilor.

Cristian Lupșa: Știind toate presiunile sau oarecum toate lucrurile astea din umbră care acompaniază o muncă pe care o faci pentru bucuria ta, cum ai reușit tu totuși să spui „Stai. Stai că trebuie să mă opresc înainte de a ajunge în situația de mă opri o problemă”?

            Andreea Vrabie: Sunt mai multe lucruri. Am – și asta am recunoscut întotdeauna – un confort financiar. Nu plătesc chirie, din fericire, soțul meu este de fapt cel care întreține familia, nu eu. Grija asta financiară nu am avut-o. Mi-a apărut din când în când grija pentru pensie, dar o mai ocolesc, o mai las într-o cutiuță din când în când. 

Dacă e să mă uit la trecut și la ce am făcut până acum, inclusiv plecarea din publicitate, inclusiv încercarea de a face podcastul, toate au venit dintr-o fugă de zona confortabilă și niciuna dintre experiențe nu mi-a adus ceva negativ. Curajul de a face ceva care mă sperie și care simt așa, uneori, că se deschide un hău în fața mea, habar nu am ce urmează, îmi dau seama că eu am mai fost în punctul ăsta și că de fiecare dată mi-a adus ceva bun, m-a dus un pas mai departe. Și că ce se întâmplase în ultimii ani – și asta era diferit față de cum a fost în trecut – e că mă agăț de o zonă confortabilă, ceva ce nu făceam înainte. 

Mă entuziasmează mai degrabă ideea de a nu ști ce urmează și nesiguranța nu mă sperie acum. Ce-mi oferă este energie. „Asta ar fi trebui să faci, poate asta trebuia să faci mai de mult.” Așa mă gândesc la asta. Dar, din nou, probabil pentru că am o siguranță financiară, știu că n-o să mor de foame, în niciun caz n-o să mi se întâmple asta. Sunt și într-un loc privilegiat în care întotdeauna mi-am permis să-mi urmez curiozitățile. N-am copii la care să mă gândesc, n-am alte griji în momentul ăsta, părinții mei sunt sănătoși, toată lumea e sănătoasă. Nu am niște îngrijorări așa, mai down to Earth și că e păcat. Dacă eu, care mă aflu în spațiul ăsta privilegiat, ajung să stau într-o zonă confortabilă pentru că mi-e frică de ce urmează, nu știu, cum să cerem de la cineva să facă vreo schimbare sau să-și asume riscuri? Mi se pare că sunt fix omul care ar trebui să-și asume un risc.

Cristian Lupșa: Mai am o ultimă lecție, dar nu e nici pe departe ultima întrebare, vreau să mai mergem într-un spațiu. Cred că concluzia care închide, oarecum, ciclul Pe Bune, e și în lecția asta: „Dacă vorbești oamenilor deschis despre anxietate sau alte momente dificile, le poți da altor oameni care trec prin același lucru încrederea că pot merge mai departe”.

            Andreea Vrabie: De fapt, când am mai spus povestea Pe Bune, am oferit o narațiune foarte clară. X a dus la Y a dus la Z și așa mai departe. Mi-am dat seama că nu vorbim despre anxietăți și nesiguranțe și trebuie să vorbim despre asta deschis, ca oamenii să se simtă mai puțin singuri. N-a fost atât de clar de la început. Cred că în primele interviuri nu-mi era clar ce caut. Era o căutare a mea de a vedea cum este pentru alți oameni, pentru că eu mă simțisem singură în propriile nesiguranțe și momente dificile, dar nu-mi dădeam seama că asta caut de la Pe Bune. Odată ce mi-a devenit clar ce caut, mi-am dat seama și de efectul pe care pot să-l aibă aceste mărturisiri. Pentru că ce se întâmpla înainte era că noi sau eu – nu vreau să generalizez – căutam inspirație în poveștile artiștilor sau oamenilor creativi de succes, pentru că alea erau cele care erau publicate. Toată lumea îți vorbea sau tot ce se scria era despre cum cineva a reușit până la urmă sau uite succesul pe care-l are.

Cristian Lupșa: A urcat o treaptă, încă o treaptă…

            Andreea Vrabie: Totul era liniar, totul era foarte clar. A ajuns și de atunci totul a fost bine. Mai ales asta-mi amintesc – și știu că asta am spus-o des, dar ăla era trendul atunci, cum acum e cu burnout, ăla era trendul atunci –, toate articolele spuneau… Pentru că ăsta era contextul: înainte oamenii lucrau, pentru că era o meserie, de la 09:00 până la 17:00 și asta era tot ce știau. Înainte de fapt cu câțiva ani să încep eu să fac Pe Bune, ajunsesem în punctul în care, mai ales generațiile tinere, căutau acel lucru care-i pasionează. Își dăduseră seama că nu trebuie să am o slujbă de asta standard, eu nu mai sunt generația părinților mei, dar acum trebuie să găsesc ceva care mă pasionează.

Cristian Lupșa: Și pot să am succes din pasiunea mea.

            Andreea Vrabie: Și toate poveștile pe care le citeam eu erau despre cum odată ce ai găsit ce te pasionează, n-o să mai muncești o zi din viața ta.

Cristian Lupșa: Vine și succesul.

            Andreea Vrabie: O să vină și succesul, o să fii împlinit, o să fie totul super. Iar pe mine, nu mă motivau, nu aveau efectul de a mă face să merg mai departe, pentru că eu mă loveam de dificultăți. Nu știam cum să iau decizii, nu știam cum să conduc oameni, mă îndoiam de tot ce fac, eram stresată, anxioasă. Nimeni nu vorbea despre toate lucrurile astea și despre toate momentele dificile. Și asta-ți dă de fapt încredere, când auzi că și cineva pe care-l admiri –Dan Perjovschi – are tot soiul de frici și a mers mai departe. Asta te face și pe tine să crezi că stai puțin, dacă și un om ca el trece prin aceleași lucruri prin care trec și eu, înseamnă că e undeva o luminiță – ce spunea Exarhu în lecția pe care am extras-o din el.

Cristian Lupșa: Ai spus și tu într-un email către echipă, că ți-ai dat seama în timp că o bună parte din miza Pe Bune era oarecum să ai confirmarea acestor anxietăți ale altor oameni și să te ajute în propriul tău drum de a face ce-ți dorești. Și să-ți răspundă la întrebările astea, „mai au și alții frici?”, „putem să facem ce ne place sau chiar să avem succes din pasiunea asta, dar vorbind și despre faptul c-o să cădem în nas uneori?” sau „c-o să facem un pas înainte, uneori trei înapoi și tot drumul va fi greu?”. În același mesaj către echipă spui că Pe Bune simți că în 100 de episoade ți-a răspuns la întrebările astea și cred că te-a dus la acel curaj de care vorbești, tocmai când ești într-un spațiu de privilegiu, să acționezi și să mergi către necunoscut. Spui „și acum am nevoie de întrebări noi”. Intuiești vreunele dintre ele?

            Andreea Vrabie: Iau notițe.

Cristian Lupșa: Sau dincolo de cine sunt eu, Andreea, în afară de Pe Bune, mai ai și altele care simți c-o să-ți complice viața în următoarea perioadă?

            Andreea Vrabie: Spuneam la început că am crezut că renunț la Pe Bune doar pentru că a intervenit rutina și am nevoie de o provocare nouă, dar n-o gândeam ca pe „am nevoie de întrebări noi”, o gândeam ca „un podcast mai complex”. Doar până acolo mergea gândul meu. Aia era provocarea nouă, dar lipseau întrebările. Iar de când mi-am dat seama de asta, îmi notez lucruri. Când e ceva care simt că-mi trezește un soi de curiozitate, îmi notez de fiecare dată și până acum – pentru că e doar o săptămână jumătate de când am avut noi conversația asta, nu sunt multe notițe – mi-am notat frica de moarte, pentru că e ceva ce, nu știu, o avem toți, o aveam și eu înainte, dar e ceva ce s-a acutizat în ultimii ani. E un lucru la care mă gândesc mult, și moartea mea și moartea părinților mei și e o frică foarte puternică. Despre asta am ajuns să vorbim și la terapie, să vorbesc cu terapeuta mea, nevoia de acceptare.  Nu știu în momentul ăsta cum să fac să accept moartea și asta ar putea să fie o zonă de explorat. Gândul ăsta mi-a venit în timp ce zburam și mie nu că-mi este frică să zbor, fac atacuri de panică în timp ce zbor, în punctul ăla am ajuns. Mă gândeam că mi-aș dori foarte mult să vorbesc cu un pilot, care să-mi spună cum funcționează avionul sau cum acceptă el că s-ar putea întâmpla. Sunt șanse mici, dar s-ar putea întâmpla și șansele sunt mai mari pentru el decât pentru mine. Ăsta a fost primul gând. După aia m-am gândit de ce să mă opresc aici, că aș vrea să vorbesc cu un filosof, dar și cu un preot, cu un medic care vede moartea tot timpul, cu un bolnav terminal, cu un vârstnic care se apropie și să văd lecțiile astea, cum au ajuns ei să accepte moartea și care e experiența pentru ei. Sunt doar notițe.

Apoi am ajuns să mă întreb, pentru că am 37 de ani, dacă cumva și oprirea asta din podcast și aruncarea în gol într-un fel, combinată cu frica de moarte, dacă e o criză a vârstei de mijloc. Sau că îmi dau seama că încep să trec, ușor-ușor, în a doua jumătate și că se apropie finalul vieții și poate vreau să-i dau o însemnătate mai mare sau habar n-am, să-mi petrec altfel timpul. Nu vreau să spun „să-mi trăiesc viața mai mult”, că asta sună fix a criză de vârstă mijlocie.

Mi-am notat, pentru că am tot vorbit cu artiști sau cu oameni creativi despre cum au ajuns ei să facă ce fac, dar totul era retrospectiv. Întotdeauna-mi povesteau ceva din trecut, odată ce ți-ai oferit o narațiune pentru ce s-a întâmplat, pentru că toți facem asta, și eu am făcut asta. Dar realitatea sau cum ai trăit tu până să ajungi să faci un proiect cel mai probabil e foarte diferită. Mă gândeam inclusiv să țin un jurnal audio cu toate zilele în care mă întreb „ce Dumnezeu am făcut de am renunțat la Pe Bune?” sau cu zilele în care-mi mai vine o idee și-mi vine energie și să văd cum se întâmplă în timp real, cum apare o idee nouă, cum apare un proiect nou. 

Nu mai știu, sigur mi-am mai notat ceva, că știu că sunt patru idei. Dar ce fac acum e că nu le mai grăbesc. Nu mă agăț de una. Le las să stea acolo până o să-mi dau seama că de fapt ăla este lucrul care mă macină și pe care vreau să-l înțeleg.

Cristian Lupșa: Cred că e important să punctăm aici, pentru că tu ai zis la finalul celui mai recent Pe Bune Live că lucrezi la un podcast, dar ce spui tu acum nu sunt idei dintr-un viitor podcast sau nu ceva care este în calendar. În acest moment nu există…

            Andreea Vrabie: Nimic.

Cristian Lupșa:… un podcast în producție, ești doar tu cu notițele și cu carnețelul tău. Voiam, pentru că suntem aici împreună, să te întreb și de un alt moment al acestei tranziții. Tu nu doar închei Pe Bune, ci ai hotărât și să te îndepărtezi puțin de DoR. Voiam să te rog să ne explici sau să ne spui de ce. Cum se adaugă asta la decizia ta?

            Andreea Vrabie: Are legătură mult cu ce am povestit pe la început, când spuneam că m-am identificat atât de mult cu munca și cu Pe Bune. Nu se oprește acolo, m-am identificat foarte mult și cu DoR. Nu spun că ăsta este un lucru rău în sine, că oamenii ajuns să se identifice, mai ales când lucrează într-un loc care le place, cu colegi cu care se înțeleg, de la care învață, pe care îi admiră. Cam atunci se complică lucrurile, de fapt. Nu e rău să te identifici cu acel loc, problema la mine a apărut în momentul în care mie nu mi-a mai fost clar ce am reușit eu să fac sau ce pot eu să fac dacă scot DoR din ecuație. 

Astea sunt discuții pe care le-am avut des în ultima perioadă cu soțul meu și îmi spunea „dar tu ai făcut Pe Bune” și îi spuneam „nu e chiar așa, de fapt multă parte din Pe Bune este DoR, cu colegii mei, n-am făcut singură asta”. Și e adevărat, nu spun că n-ar fi adevărat, doar că ajunsesem într-un punct în care simțeam că de fapt eu n-am reușit să fac mare lucru sau că nu știu cât am făcut eu din produsul ăsta. Cât e ceva ce a ajuns să fie ce este pentru că i-am dedicat eu muncă și energie și efort și gânduri și tot, și cât de fapt este doar pentru că e un produs scos de DoR. Din nou, nu spun că e un lucru rău, doar că sunt într-un punct în care nu mai știu de ce sunt eu în stare singură sau cred că valoarea mea, ce pot eu să ofer, e undeva foarte jos. Când mă uit că am peste 10 ani de muncă – variată, dar sunt peste 10 ani de muncă –, am 37 de ani, nu cred că ar trebui să fiu acolo.

Mi-e foarte teamă și de aroganță sau să crezi că tu ai reușit să le faci pe toate și e o zonă de care am fugit foarte tare, am avut mereu grijă să nu ajung acolo, să îmi dau seama că e un efort colaborativ, că și alți oameni contribuie, dar mi se pare că m-am dus în extrema cealaltă. Ceva ce ar fi trebuit să-mi ofere mai multă încredere în ce sunt eu capabilă de fapt mi-a redus și mai mult încrederea în mine. Nu știu dacă este asocierea corectă, dacă distanța de DoR e de fapt soluția. Pentru mine asta e soluția în momentul ăsta, să o iau într-un fel de la capăt, chiar dacă nu duc un proces până la final, pentru că ce trebuie să mai menționez e că nu e ca și cum plec și gata, am închis ușa. Noi am vorbit despre asta, cu un nou podcast sau, mă rog, cu ce descopăr, mi-ar plăcea să mă întorc tot la DoR. Dar am nevoie să-mi dau seama ce reușesc eu să fac singură. Cât e în mine de fapt și nu că m-a forțat un mediu de muncă sau că m-am uitat la cum lucrau colegii mei sau cum mă comparam cu cum lucrează colegii mei. Da, cât de fapt e în mine.

Cristian Lupșa: Mie îmi vine să reacționez așa, ca ascultătorul, dar și ca omul care te-a văzut și care spune: cum poți să zici asta, că doar tu erai la microfon, tu chemai invitații, tu tăiai? Tu publicai episoadele, nimic nu s-ar fi întâmplat fără tine. Nu e ca și cum am recrutat o gazdă pentru ceva ce era gata făcut. Cum să înțeleg eu, ca ascultător?

            Andreea Vrabie: Nu știu. Dacă cineva înțelege și are niște studii de psihologie, să-mi spună și mie, că nici eu nu știu. Din nou, astea sunt lucruri sau argumente raționale pe care mi le-a oferit și soțul meu, că m-a mai auzit vorbind despre asta. Nu-mi dau seama. 

Mi-am integrat atât de mult ideea asta că e un tot și că este doar DoR, e un organism comun, încât eu nu mai știu cine sunt, ce pot eu să fac desprinsă așa ușor de organismul ăsta sau în afara lui.

Cristian Lupșa: Îți dai seama, eu am multe sentimente contradictorii, pentru că pe de o parte, faptul că avem discuția asta înseamnă că ceva am făcut bine ca spațiu. În același timp, faptul că avem discuția asta mă face să mă întreb ce n-am făcut noi bine ca organizație. Dar, pentru că întotdeauna Pe Bune a fost despre ce le putem oferi altora, sunt curios: e ceva ce ai învățat sau la care te gândești în ceea ce privește rolul unui om care creează într-o organizație în care sunt și alți oameni care creează și dinamicile care se întâmplă?

            Andreea Vrabie: Cred că e util pentru fiecare om să înceapă un proces de auto-cunoaștere. Nu spun neapărat să facă terapie, dar să citească cărți, să asculte podcasturi – uite, poate și Pe Bune îi ajută într-un fel. Să asculte podcastul lui Paul Olteanu sau podcasturi de terapeuți ca să înțeleagă la ce reacționează în mediul ăla în care lucrează. Pentru că unii s-ar putea să reacționeze la competitivitate și să intre într-un ciclu din ăsta de „eu sunt de fapt mai bun, mai bun decât ăla”. Asta nu se întâmplă la DoR. Nu știu, să caute validare întruna și să fie puși pe un piedestal și să fie vedetele alea despre care vorbeam că la DoR nu ne-am dorit genul ăsta de relație.

La mine cred a venit mult dintr-o nevoie de apartenență la un grup pe care am simțit-o de mică. De mică nu am avut un grup apropiat de prieteni, prietenele din fața blocului nu se jucau cu mine, îmi furau mingea, râdeau de mine – sunt multe lucruri – și întotdeauna am căutat unde e locul meu. Au fost mai multe încercări, de la tineri hipseri care mi se păreau că sunt speciali, voiam să fac parte din grupul ăla, grupul oamenilor cool care lucrează în publicitate. A fost o nevoie foarte mare de apartenență și momentul în care da, asta s-a pupat cu un loc în care chiar să simt că aparțin, avem aceleași valori… De toate celelalte grupuri mă îndepărtam în momentul în care-mi dădeam seama că nu mă integrez. Nu că nu eram integrată, ci că nu e ce caut. DoR a fost fix spațiul ăla în care am găsit oameni ca mine. Unde pot să fac ce mă interesează, avem aceleași valori, înțelegem lumea la fel și mi-am dorit atât de mult să aparțin de grupul ăsta încât asta pentru mine a dus la o pierdere a identității mele în afara grupului. De aia cred că a acționat în felul ăsta asupra mea. Probabil că mai sunt oameni care în alte organizații au ajuns și ei acolo. Eu ajunsesem într-un punct în care nu-mi era bine, mă îndoiam foarte mult de ce sunt eu în stare de fapt. De aici a venit decizia.

Cristian Lupșa: Ce mi se pare extraordinar în ce faci tu, și e oarecum și în forța Pe Bune, este că cred că cu toții avem tot soiul de căutări în viață și încercăm să ne dăm răspunsuri, și mi se pare că sunt puține produse cum e Pe Bune, care, și datorită felului cum ești tu, validează ideea că a crea lucruri pentru alții în cel mai bun, cel mai generos spirit, e o unealtă incredibilă de a te căuta și pe tine. Cred că de multe ori stăm și așteptăm să ne vină niște răspunsuri. Și eu ce aud din ce spui tu e că creativitatea sau a crea lucruri e și o formă de a te descoperi pe tine.

            Andreea Vrabie: În cei patru ani de Pe Bune, deși întrebările veneau dintr-o căutare a mea, întrebările se schimbau în funcție de cum se schimba căutarea mea și asta observam cel mai tare la Pe Bune Live, când se seta tema. Îmi dădeam seama ce mă preocupase pe mine în ultimul timp, pentru că despre asta voiam să vorbească cinci oameni pe scenă. Era atât de egoist. Problema a apărut în momentul în care căutarea asta a mea n-am mai știut cum s-o pun în întrebări pentru invitați. Sau de fapt n-am știut până în punctul ăsta cum s-o izolez sau să-mi dau seama ce vreau în continuare, astfel încât să-i întreb și pe alții. Acum i-aș întreba „cum e să te oprești și s-o iei de la zero?”. Asta m-ar interesasă aflu de la mai mulți. Dar nu cred că Pe Bune mai e spațiul în care să fac asta sau că asta nu poate să fie singura căutare sau că n-ar trebui să mă folosesc doar de spațiul ăsta pentru a găsi următoarea aventură, într-un fel.

Cristian Lupșa: Săptămâna viitoare e prima săptămână în care nu se vor mai publica episoade noi, nu mai ai interviuri programate. Începe un fel de nouă viață pentru tine? Ce aștepți cel mai mult?

            Andreea Vrabie: Nu știu ce aștept. În momentul ăsta mă gândesc la cum să-mi umplu timpul ca să nu mă pocnească o depresie prea devreme. Accept c-o să vină și momente în care voi fi deprimată sau nu voi ști cum să merg mai departe, dar nu vreau totuși să mă lovească din prima săptămână. Așa că mă tot gândesc să citesc mult, să ascult podcasturi pe care nu am apucat să le ascult în ultimii ani, să mă văd cu oameni cu care n-am mai apucat să mă văd în ultima perioadă, să văd ce fac ei, cum se gândesc ei la muncă, cum se leagă asta de ce aș putea eu să fac într-un fel. 

Nu știu dacă e o așteptare. E o dorință de liniște, de a rămâne cu împăcarea pe care-o am acum cu decizia. Știi, e ca într-o despărțire între doi oameni într-o relație de cuplu. Iei decizia despărțirii, pentru că știi că nu-ți mai este bine și că ai nevoie de ceva nou. Dar după aia, dacă stai acasă și îți pui muzica pe care o ascultați înainte și te uiți la pozele pe care le aveați împreună, ajungi nu neapărat să idealizezi trecutul, dar să uiți ce te-a adus în punctul ăla și asta nu vreau să fac. Vreau să mă uit cu bucurie, cu recunoștință la tot ce au însemnat patru ani, dar să nu uit de ce am luat decizia pe care am luat-o.

Dacă înainte să apară Pe Bune era o căutare, dar nu era o căutare care să-mi facă plăcere și după aia a apărut Pe Bune și mi-a dat un sens, acum mă uit la perioada aia și într-un fel abia aștept să trec din nou prin asta. Dacă atunci mă speria sau aveam momente, „ce fac cu viața mea? N-o să fac nimic cu viața mea”, acum știu că nu e așa și că n-o să fie ceva dramatic, o să găsesc ceva pentru c-am mai găsit și-am mai găsit de-atâtea ori. Abia aștept să mă uit și în stânga și în dreapta și să mă inspire foarte multe lucruri, să fiu „oare asta o fi?” și să las să se mai sedimenteze informația și să mai aflu de alte lucruri. Mă uit cu multă bucurie și dorință pentru ce urmează.

Cristian Lupșa: Îți ținem pumnii în căutarea asta și îți suntem foarte recunoscători pentru tot ce ai făcut.

            Andreea Vrabie: Mulțumesc mult, Cristi.

Cristian Lupșa: Mulțumesc, Andreea.