Printre refugiați

De o săptămână, Andrei Pungovschi a fotografiat fuga refugiaților spre Europa, de-o parte și de alta a granițelor…

De o săptămână, Andrei Pungovschi a fotografiat fuga refugiaților spre Europa, de-o parte și de alta a granițelor din Ungaria, Serbia și Croația. L-am întrebat ce a văzut până acum pe teren și care sunt poveștile din spatele câtorva fotografii pe care le-a făcut.

Când ai știut că vrei să pleci să documentezi fuga refugiaților? Cum te-ai organizat?

Într-o zi săptămâna trecută, m-a sunat prietenul meu, reporterul Ovidiu Vanghele, și mi-a propus să merg cu el în Ungaria, să vedem ce se întâmplă cu refugiații. Două zile mai târziu, eram în mașină spre Szeged. Nu prea am apucat să mă organizez. Mi-am aruncat câteva haine în geantă și am plecat.

Urmăream de ceva vreme subiectul în presa străină. M-am dezobișnuit să mai citesc sau să urmăresc presa de la noi. Am profitat de faptul că Ovidiu avea drum încolo și am zis că e o ocazie bună să văd cu ochii mei ce se întâmplă.

Ai avut o familie sau un grup de care te-ai apropiat și pe care i-ai urmărit?

Nu. E greu să urmărești o familie sau un grup mic, pentru că lucrurile se mișcă foarte repede și nu ai acces. Spre exemplu, dacă reușesc să iasă din zonele în care îi ține poliția și dau de un traficant (taximetrist sau altfel), plătesc sute de euro pentru o cursă de 200-300 de km, ceea ce nu-mi permit.

Altfel, dacă autoritățile îi mută cu autobuze sau trenuri, noi nu avem acces. Ar fi poate o variantă să pretind că sunt refugiat și să încerc să urc, dar asta ridică două probleme. Nu prea am văzut refugiat din zona arabă care să aibă doi metri înălțime, ca mine. Apoi, e o problemă etică. Aș ocupa locul unui refugiat care are nevoie mai mare decât mine să ajungă mai departe pe traseu.

Până acum, care a fost ritualul de documentare? Sau ruta de călătorie urmată?

Am ajuns la granița dintre Ungaria și Serbia. Era închisă. Am trecut în Serbia. De acolo am urmărit valul de imigranți cu care am ajuns, care a fost trimis de sârbi către Croația și mai departe spre Slovenia. În fiecare localitate, aveam un ritual. Ne trezeam dimineața devreme, să pot fotografia în lumină bună, apoi urmăream ce se întâmplă. Refugiații așteaptă foarte mult. Autobuze, trenuri. Când nu se întâmpla altceva, ne retrăgeam în vreo cafenea prin sat și reveneam după-amiază, odată cu lumina prietenoasă.

Ce ai observat la felul în care sunt tratați? Cum a fost în Ungaria, Serbia, ce e diferit în Croația?

Sârbii și croații s-au purtat foarte bine cu ei, dar au încercat, firesc, să îi mute cât mai repede spre următoarele destinații. Ungurii n-au fost foarte prietenoși, dar cred încep să învețe că e mai eficient să îi paseze mai departe spre Austria. În ultimele zile, îi preiau de la sârbi și croați și-i lasă la granița cu Austria.

Ce te-a marcat în momentele, la care ai asistat, la oamenii pe care i-ai cunoscut sau observat?

Mi se pare fascinant cât de diferiți sunt între ei. După ce stai de vorbă cu oamenii, îți dai seama prin ce au trecut și că n-ai cum să nu te pui în locul lor, să încerci să-ți imaginezi ce-ai face dacă ai fi în situația lor.

Spre exemplu, acum două seri, am avut o discuție lungă cu doi tineri irakieni, care ne-au povestit cum au călătorit, cum a fost să treacă prin noaptea cruntă pe apă, când au trecut din Turcia în Grecia. 1200 de dolari, înghesuiți într-o barcă umplută la dublu față de capacitatea legală, întuneric de nu-și vedeau mâinile (n-aveau voie să fumeze, să folosească nici o sursă de lumină care le-ar trăda prezența).

Când barca lua apă, aruncau bagaje. Unul dintre cei doi irakieni care povesteau era în pantaloni scurți. Nu mai aveau alt rând de haine, o parte le-au aruncat din barcă, o parte le-au pierdut pe plajă în Grecia. În timp ce vorbeau tremurau de frig în gara din Tovarnik (Croația), unde erau 10-12 grade.

I-am întrebat dacă au pături, cum dorm, mi-au arătat pietrele de pe terasament, au dormit două nopți pe șine. Păturile de la voluntari merg către familii și oameni în vârstă, în condițiile astea, e greu să judeci când își pierd răbdarea și mai răbufnesc. Când urcau în trenuri, era haos.

Un prieten sârb, Marko Risović, îi fotografia în timp ce se luptau să urce. Un irakian a început să urle la el: „Is this a party? Are you enjoying this?”. Marko i-a explicat ce încearcă să facă, tipul a plecat nervos. După cinci minute, prietenii lui, băieții cu care am vorbit, l-au obligat să vină să-i ceară scuze lui Marko.
Ne-au zis că l-au certat rău și i-au explicat că, dacă n-ar fi jurnaliști, situația lor ar fi mult mai grea decât e. Când auzi așa ceva, ți se taie genunchii.

rsz_barbat_care_se_roaga

Eram în tabăra din Horgoș, Serbia, la granița cu Röszke, Ungaria. (Refugiații sunt adesea divizați pe naționalități. Se bat între ei. Sirienii și irakienii nu-i plac pe afgani, pakistanezi și cei din alte națiuni, li se pare că vin din zone fără război și vor să profite – ceea ce unii numesc „economic migrants”).
Când urcă în trenuri, ocupă vagoanele pe naționalități, se bat la cozi, de altfel uriașe și foarte lente. Așteaptă zile să prindă autobuz și, când văd că cineva vrea să se bage în față, iese cu bătaie).
Băieții din fotografie sunt din Afganistan și așteptau ca ungurii să deschidă granița, numai că asta nu s-a întâmplat. În imaginea de mai sus erau în ora de rugăciune.

rsz_femeie

La Horgoș, câțiva zeci de refugiați au protestat și au început o bătaie cu poliția maghiară. La un moment dat, poliția s-a retras și părea să deschidă granița. Oamenii au luat bagaje, copii, s-au înghesuit prin poarta de acces spre Ungaria, numai că, brusc, forțele de poliție au atacat cu gaz, bastoane. Au călcat oameni în picioare, printre care și femei, și copii. Au bătut ziariști, au încercat să le ia camerele.
Am apucat să sar într-o parte și am urmărit niște refugiați care alergau prin tufișuri. Am dat peste femeia asta, ascunsă în tufe, care încerca să-și liniștească fetele în haosul ăla. Am apucat să fac câteva cadre și-am plecat înapoi spre protestatari.

rsz_bartbat_lesinat

În Hogoș, după ce poliția a intervenit brutal, au fost foarte mulți oameni răniți. Omul din imagine părea să aibă stop cardiac, leșinase pe fond de oboseală, probabil de la gaz.
Doctorii i-au asigurat pe cei care l-au adus că e în regulă și încercau să îi spele ochii de gaz. Au fost foarte mulți cu capete sparte, mâini rupte.

În ultimii ani, Andrei, care fotografiază pentru DoR, cât și pentru AFP, Esquire și The Guardian, a documentat protestele din Cairo, Istanbul, Sofia, și București, dar și viața în Sudanul de Sud, cea mai tânără țară din lume. Îl puteți urmări pe Instagram și pe siteul său andreipungovschi.com.

1 comentarii la Printre refugiați

  1. Refugiații sunt persoane ca și noi doar că ei au ghinionul de a se afla în partea cealaltă a zidurilor pe care noi, cei din Europa le tot construim. Când sunt întrebați ce își doresc majoritatea spun ca vor să se întoarcă în țara lor, ei nu au plecat de acolo pentru că au vrut ci au plecat pentru a trăi deși condițiile cu care sunt așteptați și tratați uneori sunt îngrozitoare. Marea majoritate a refugiaților sunt persoane cu studii, medici, avocați, jurnaliști ș.a. care au decis să plece pentru a avea o șansă la viață și pentru a nu mai dormi în fiecare seară cu gândul că nu te vei mai trezi pentru că o bombă poate va cădea peste casa ta. După un drum lung și greu în care sunt obligați să plătească sume imense pentru un drum pentru care oricare altă persoană ar plăti cel mult 10% din cât sunt ei nevoiți să plătească, cei care rezistă și ajung în viață trebuie să înceapă o altă luptă de supraviețuire în taberele de refugiați. Cred că avem nevoie de astfel de articole și de o prezentare reală a situației, refugiații nu sunt persoane sărace care vin în Europa să ”trăiască pe banii altora”, ei sunt doar victime ale unor conflicte în care au intrat fără să fie întrebați.

Comentariile sunt închise.