Ana Morodan: Cum faci un business din propria personalitate?

Când am terminat facultatea am avut o vară liberă înainte să dau examenul de barou și, stând mult în casă, am descoperit aceste site-uri internaționale de stil personal. Erau tot felul de femei care se pozau și mi-am dat seama că este un pattern de business acolo. Că ele fac asta ca un hobby, dar și că ce fac s-a transformat într-un business. Și m-am gândit: Băi, nu face nimeni în România chestia asta. Hai că aș vrea să fac eu!

În Arad se deschisese prima cafenea de hipsteri, unde am cunoscut-o pe Iunia (Paul), o domnișoară de 16 ani care lucra la bar, și m-am împrietenit cu ea. I-am zis: văd că tu ești pasionată de fotografie. Uite, eu vreau să fac asta, nu vrei să mă ajuți? Așa am început să fac primele poze la mine pe stradă – Strada Cloșca, un nume predestinat, pentru că sunt ca o cloșcă cu oamenii din jur. Asta era în martie 2010. În lunile alea, până în 2011, blogul a luat foarte mare avânt. M-am dus în septembrie la colegii mei din biroul de avocatură să le spun că am blog – nu știau ce-i ăla – și că mă mut la București din ianuarie. Dacă reușesc, bine. Dacă nu, mă întorc. Mi-am luat totul într-un geamantan Lamonza. Fix de ziua mea, pe 19 ianuarie 2011, eram în tren spre București. Am trăit atunci aceeași panică ca și când m-aș fi mutat în altă țară.

În primul an, m-am mutat de șapte ori pentru că nu aveam bani să plătesc chiria. Încă de la Arad descoperisem site-ul Eroii României Chic făcut de Antz (Communications). Eram în targetul perfect, pasionată de secolul XIX, și îl urmăream în fiecare zi. Am intrat pe site-ul lor și am văzut că fac poziționare și cool hunting. Eu ajunsă în București eram ca un iepure care sprijină pereții.

Când m-am dus prima dată la un eveniment am zis că-mi pușcă inima. De felul meu nu sunt un animal social, doar disimulez. Știind că mă simt ca într-o carapace, le-am scris acestor femei că aș vrea să mă întâlnesc cu ele, pentru că am nevoie de cineva care să mă ajute puțin. Îmi lipsea cumva structura. Ele au fost foarte drăguțe, mi-au trimis o propunere de colaborare și eu am zis că nu am să plătesc banii ăștia. Nu erau mulți, dar nu aveam atunci. Am zis: dacă vreți, facem un contract și eu îmi asum niște termene de plată. Au crezut în mine. Mi-au zis că trebuie să-mi contureze un personaj ca să se înțeleagă că vreau să fac bani din asta. După un chestionar despre cine sunt și după ce m-au analizat într-un grup cu 80 de oameni de cool hunting, mi-au spus că nu mai are rost să-mi contureze niciun personaj, pentru că personajul sunt eu: freză carré, unghii roșii, ruj roșu, autoironie, nebunie, extravaganță. Prima colaborare mare a fost pentru Avon. După aia, chiar nu știu să spun. Am lucrat cu peste 400 de branduri până acum.

Un moment foarte important pentru mine a fost când mi-am făcut biroul ăsta (o casă pe Strada Aurel Vlaicu), pentru că în momentul ăla mi-am asumat și față de angajații mei că am o responsabilitate. Că trebuie să performăm, pentru că nu port doar responsabilitatea banilor pe care îi fac pentru mine, ci și a banilor pe care îi fac pentru ei. Asta se întâmpla acum trei ani și eram atunci cinci oameni la mine pe Dorobanți într-un living. Mi-am dat seama că trebuie să postez mai multe lucruri, pentru că nu pot să rămân doar cu endorsingul de branduri. Treaba asta cu endorsingul, cu ce facem noi, e o chestie foarte nesigură. Mai intră campanii? Nu mai intră campanii? Și în general mie nu-mi plac lucrurile nesigure, vreau să știu foarte clar pe ce mă bazez. De când am deschis biroul, pentru mine a fost doar despre dezvoltarea mărcii mele personale. Așa am și pornit la drum, să-mi dezvolt o marcă personală puternică din care să deriv alte lucruri (The Millennial Aristo Party, școala pentru influenceri Get Influence Now, seratele de discuții CERC).

Acum vreau să mă ocup de shopul online, pe care vreau să-l rebranduiesc să nu mai fie Morodan Shop. Vreau să creez un business care să nu mai aibă atât de multă legătură cu mine. Cred că în viața asta trebuie să știi când să-ți cauți liniștea și vine un moment când e prielnic s-o cauți. Și cred că trebuie să știi când să ieși din scenă mișto. Eu nu pot să scriu: „Bună, unde vă place vara? La mare sau la munte? Răspundeți printr-un emoji”. Că mai bine mai iau 30 de Xanaxuri c-un gin și-mi dau blank. Dar uite că vloggerii ăștia mici pot și au engagement, au 300.000 de like-uri, 900 de commenturi. Ceea ce mi se pare foarte firesc, că-i comunitatea lor de copii.

Eu am 34 de ani. E ciclică treaba: de la reviste care au fost Dumnezeu au apărut bloggerii. De la bloggerii generaliști am apărut noi, nișele. În doi ani noi n-o să mai fim Dumnezeu și eu gândesc în avans. În doi ani de zile, ce mai fac? Eu de aia m-am și relaxat și pun numai chestii comice în social media, că nu mă mai pot lua în serios. Mi se pare așa de stupidă social media.

Nu pot să renunț la ce sunt eu pentru bani. La finalul zilei, când mă uit în spate, chiar vreau să nu-mi fie rușine de cum am trăit. Din 2012 facem poze în care ne luăm în serios și ni se pare că suntem divele supreme și că nimeni nu se îmbracă ca noi. Mi se pare penibil în 2018 să mai avem același discurs. Ar însemna că mintea mea n-a evoluat deloc, că eu n-am ajuns la niște concluzii, că nu m-am liniștit, că încă vreau să demonstrez că-s eu mișto. Nu mai vreau să demonstrez nimănui nimic. Cred că trebuie să știm când să facem shiftul și în comunicare și reinventare, dar și pasul ăla înapoi. Eu nu-l văd ca fiind un eșec sau că nu mai sunt relevantă. Dar prefer să fac pasul ăsta înapoi și să-mi construiesc businessuri serioase astfel încât să nu mai fiu presată să creez un content în social media care să fie pleasing pentru advertiseri. Să pot să-mi permit să zic nu la o campanie pe care n-o simt și pe care nu vreau s-o fac. Mai bine mai puțini bani, dar să știu că mă duc pe drumul meu. Eu citesc multe cărți de business. Multă lume mă întreabă ce o să fac. Încerc. Pe stilul Jeff Bezos, care a spus: „Noi investim pe an cam în 100 de businessuri. Dacă din alea 100 ies două, suntem bine”. Așa fac și eu, trial and error. Nu trebuie să fie toate succese. Nu vreau să ascund că am momente nasoale, vreau să se vadă. Dar, deși am multe momente nasoale, ca toată lumea, eu nu mă las. Cazi în genunchi, mergi mai departe, ăsta e singurul mod de viață. Au fost ani de zile în care eu comandam, eu executam. Am poze pe blog pe care le făceam în baie. Am muncit atât de mult și am luptat atât de mult cu mine încât e datoria mea să nu renunț acum, în primul rând față de mine.

Povestea a fost publicată în 2018 în „24/7: Un ghid de viață și muncă pentru antreprenorul creativ”, volumul IV, un proiect editorial realizat de echipa DoR la inițiativa UniCredit Bank. Îl poți cumpăra de aici.