Editorial DoR #46: Realitate, recunoaștere, reconstrucție

Pentru vindecare, trebuie să numim realitatea din jur, să acceptăm disconfortul cu care vine și să construim cu ce avem.

Toamna lui 2021 m-a învinețit. De la primele semne că valul IV ne va spulbera, am început să simt o avalanșă de emoții, prea puține plăcute: frică, furie, tristețe, deznădejde, frustrare, apatie, neputință. Mai ales neputință: în miez de octombrie depășeam recorduri de la o zi la alta – 600 de morți pe zi, 20.000 de infecții noi și o indolență guvernamentală ațâțată de un PNL mai preocupat de putere decât de guvernare.

Cam tot ce-am putut să fac e să înjur printre dinți în spatele măștii, să continui să-mi fac treaba, să mă ascund în scrolluri pe Instagram, în seriale pe Netflix și în spatele ideii că, la un moment dat, ideal nu foarte departe, se va încheia.

Da, iarna vine cu o scădere – probabil amăgitoare – a numărului de cazuri și de morți, dar și cu un guvern care pare o călătorie în timp, pentru care n-a cerut nimeni bilet. Nu trece zi să nu-mi vină să spun: gata, m-am săturat. Să închid laptopul pentru ultima dată, să nu mai revin la redacție, să nu mă mai uit la bugetul DoR, să fug cât mai departe – sau, pur și simplu, să mă așez în fotoliu până trece tot; până apare o salvare miraculoasă.

Paradoxal, mă uit la posibilitatea abandonului ca la un câștig al pandemiei. Ea nu e nouă, dar să-mi permit s-o simt până la ultima consecință, este. Am evitat-o toată viața, în orice context, pentru că-mi era frică: să simți că vrei să abandonezi – o școală, o relație, o slujbă, un proiect – e un semnal că acel lucru nu va merge oricum. Și atunci fie zorești abandonul (adesea fără să fi încercat cu adevărat), fie te prefaci că nu te-ai auzit și continui mult dincolo de termenul de expirare.

E dificil să-ți dai voie să simți ce simți și să nu fugi de eventualul disconfort, să stai de vorbă cu el, dar e necesar să o faci, pentru că e parte din realitate. Asta nu înseamnă că trebuie să te definească – tocmai ca să eviți astfel de consecințe începi negocierile, pentru că, dacă vrei să poți continua, trebuie să faci pace cu el.

Cu concluzia asta intru în 2022: pandemia a fost și continuă să fie un test al capacității noastre de a trăi realitatea și de-a o accepta. Nu poți da vina pe ea pentru circumstanțele vieții tale. Nu poți da vina pe Cîțu, Ciolacu, Cioloș și Iohannis pentru că te simți furios, neputincios sau sleit de puteri. Sau poți. Te va răcori, dar nu-ți va schimba fundamental peisajul interior.

COVID-19 va defini următoarea noastră decadă, n-am nicio îndoială. La 40 de ani îmi dau seama că am trăit anii ’90 cu narațiunea tranziției post-comuniste, anii ’00 cu spectrul războaielor ce-au urmat după atacurile de la 11 septembrie, iar ultimii 10 ani în căutarea unei direcții, după o criză financiară globală. Pandemia în sine va ajunge zgomot de fundal, poate chiar se va încheia oficial. Poate chiar în 2022. Însă ce-a adus în viețile noastre abia începe. Întrebarea e: vom ști să dialogăm cu noua realitate, chiar dacă o să doară, chiar dacă vom prefera să n-o avem alături, chiar dacă va fi o oglindă neplăcută?

Despre importanța de a vedea, a accepta și a negocia cu ce nu ne place să vedem e și DoR #46. Despre asta e și coperta: e crucea de pe mormântul unuia dintre cei peste 55.000 de români care au murit până acum de COVID-19. E un bilanț al pandemiei, dincolo de statistică. Sunt comunități și familii a căror traumă va fi în preajma noastră ani de-a rândul și pe care n-o vom putea evita la nesfârșit.

Despre asta e și seria de eseuri despre cum am putea să muncim altfel. Burnout rămâne unul dintre cuvintele cele mai folosite în ultimii doi ani și e de netăgăduit când vine vorba de epuizarea personalului medical. Însă epuizarea asta, cuplată cu lipsa de sens pe care am resimțit-o stând la birourile de acasă în Zoomuri succesive, fără evadările cu care eram obișnuiți, e peste tot și ne obligă să ne oprim, să ne întrebăm pentru cine și pentru ce alergăm. Oare am găsit cu adevărat un sens în sacrificiile pe care le facem sau e doar un reflex, o frică de a nu alege în răspăr cu lumea?

Despre asta sunt și cele 50 de pagini despre istoria sclaviei romilor. E o rană pe care România a lăsat-o deschisă timp de aproape 700 de ani. Statul, biserica și boierii au considerat că un întreg popor merită să fie umilit, vândut, dat ca moștenire și tratat ca o marfă. Sclavia s-a încheiat ca practică legală acum 166 de ani, dar rasismul și diferențierea, nu. Din contră. Am simțit-o inclusiv în pandemie, când romii au fost printre primele categorii de ceilalți căreia am încercat să-i atribuim răspândirea. Negocierea cu acest trecut nu înseamnă să ne ascundem după un timid „așa au fost vremurile”. O vindecare reală necesită, printre altele, recunoaștere, acceptarea unor scuze și măsuri reparatorii.

Să trăim cu realitatea așa cum e ea e un proiect bun pentru restul anilor ’20. Să recunoaștem realitatea – a unei istorii rușinoase, a unei pandemii care ne-a îndoliat, a unei clase politice lașe care tot din rândurile noastre s-a ales, a epuizării și a ce ne-a adus acolo, a schimbării climei –, să acceptăm disconfortul cu care vine și să începem să construim sau să reconstruim cu ce avem, nu cu ce ne-am fi dorit să avem.

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.