Exod

Andrei Pungovschi și Mircea Reștea au călătorit și fotografiat patru săptămâni pe urmele refugiaţilor din ţările arabe (și nu numai). Au plecat pe 25 septembrie spre Izmir, portul turcesc de unde pornesc majoritatea bărcilor cu refugiaţi către Grecia, și s‑au întors pe 22 octombrie. Au trecut prin Grecia, apoi Macedonia, Serbia, Croaţia, Ungaria, Austria și au ajuns, într‑un final, în Germania. Au surprins experienţele și trăirile oamenilor care își pun viaţa în pericol pentru a debarca pe plajele din Grecia în drum spre un viitor mai bun, au vorbit cu unii dintre ei despre circumstanţele care i‑au adus aici și au fost martori la modul în care aceștia sunt trataţi de voluntari, autorităţi și europeni, în general. Am discutat cu Andrei și Mircea despre ce au văzut, ce au înţeles din călătoria miilor de oameni și ce efect au avut toate astea asupra lor.

Cum aţi luat decizia să începeţi povestea fotografică în Grecia?
Mircea: Noi am fi vrut să începem munca în Turcia, însă acolo nu se întâmplase mare lucru, nu era ceva vizibil. Iar pe coastă, de unde plecau bărcile, nu aveam acces și nici n‑am încercat pentru că, din câte am auzit, era cam periculos.
Andrei: Ne‑am dat seama, după ce ne‑am dus în Izmir, că ei se formează ca grup abia la plecarea spre Grecia. În Izmir vedeai doar traficanţii care le vând locuri în bărcile spre insulele grecești și câte o familie sau un mic grup care mergeau după ei. Au fost mulţi refugiaţi care ne‑au spus că au fost cazuri, în Turcia, în care unii dintre ei voiau să se răzgândească și să sară din barcă înapoi pe mal. Ăla era momentul în care traficanţii scoteau arma și ziceau: „Nu, ai plătit bilet, te duci”. Adică pistoale, Kalashnikov, chestii din astea.

Refugiaţii cum reacţionau când vă apropiaţi de ei și îi fotografiaţi?
Mircea: Se întâmpla destul de rar să nu fie deschiși și atunci îţi dădeau de înţeles că nu vor să fie fotografiaţi. Dar, în general, mai ales la debarcare în Grecia, sunt euforici și bucuroși că au ajuns. Pe parcurs mai sunt momente tensionate când sunt mai obosiţi, mai nervoși. Am observat însă că sunt foarte mândri de copiii lor. Nu‑ţi zicea nimeni să nu fotografiezi un copil, din contră.
Andrei: Asta e o chestie pe care fotografii care au lucrat în lumea arabă o tot zic. Spre deosebire de europeni, care își protejează copiii, arabii se mândresc cu ei. În schimb, dacă încercai să pozezi femeile mai degrabă se păzeau. Din nou, invers faţă de europeni.

Cum aţi obţinut informaţii despre ruta lor?
Mircea: Eu urmăream subiectul și am dat peste niște filmuleţe pe YouTube. E o familie de englezi – un tip cu soţia și fiica lor. Tipul e un fel de artist, sculptor în lemn. Ei se organizaseră și primeau refugiaţii în Grecia, când ajungeau pe insulă. Iar el filma sosirea bărcilor, l‑am și văzut ulterior pe insulă în Lesbos.
Andrei: Iar în ceea ce privește ruta, nu mai știu unde eram pe traseu, dar am dat pe net peste un reporter egiptean care lucra pentru The Telegraph și care era cu refugiaţii. Ne‑am dat seama că e cu o zi sau două înaintea noastră pe traseu, iar el ţinea un fel de jurnal zilnic pe care îl posta pe site, cu ore și locuri. Așa că în fiecare zi dădeam refresh și știam ce e de făcut și ce nu – a fost excelent pentru noi.

În momentul în care ajung bărcile la ţărm în Grecia și trebuie să fotografiaţi, ce timp de reacţie aveţi? Vă gândiţi cum să încadraţi, cât să te apropii, ce lumină e sau e totul foarte rapid?
Mircea: Prima oară a fost șocant. Era chiar așa cum filmase tipul ăla. Adică tot veneau, iar timpul era destul de scurt. După primele două‑trei bărci, când m‑am liniștit, lucrurile au fost mai OK. Dar nu cred că am făcut nicio poză bună la primele debarcări. Eram uimit.
Andrei: Plus că erau două momente, de fapt. Unul din ele era pe mal, la debarcare, dar ca să ajungem la acel moment trebuia să‑l depășim pe primul și anume când stăteam sus pe coastă și vedeam bărcile apropiindu‑se. Se vedeau ca niște puncte, dar le observam pentru că oamenii aveau vestele alea foarte colorate. Aproape de fiecare dată vedeam mai multe bărci apropiindu‑se simultan de ţărm, dar foarte departe una de cealaltă. Și atunci trebuie să iei o decizie: pe care o întâmpini? Săream în mașină, calculam la care puteam să ajungem mai repede, coboram de pe coastă pe plajă și abia apoi ajungeam pe mal. Dar, de multe ori, am ratat – îi urmăream de pe coastă și, pentru că ei se apropiau foarte repede, până ajungeam noi îi pierdeam. Aia era cumva prima decizie.

Acum că aţi făcut tot traseul, cum e sosirea în Grecia pentru refugiaţi în economia întregii călătorii? Din fotografii pare unul dintre cele mai intense și importante momente.
Mircea: Este intens și cred că e justificat. Cred că 50% din fotografiile mele sunt făcute acolo sau cel puţin din pozele care îmi plac. E foarte multă emoţie. Se manifestă în feluri diferite emoţia asta: de la exuberanţa unor tineri care imediat ce ajung își fac un selfie, dau telefoane, până la o fetiţă care minute bune nu a vrut să vorbească cu nimeni. Avea o jucărie, o ţinea la piept și se uita obsesiv spre mare. Au venit niște rude, o trăgeau de mână, o chemau spre ei, dar n‑a vrut să meargă. Minute bune a stat acolo.
Andrei: Mai era un copil care se uita foarte urât, cu ură și plângând, spre barcă după ce se dăduse jos. Și făcea semne cu pumnul spre barcă, era clar că îl marcase. În plus, ei aveau impresia că problemele lor s‑au terminat odată ajunși în Grecia. Noi, din păcate, știam că nu se terminaseră și că abia începea greul.
Mircea: Da, doar că se terminase momentul cel mai periculos pentru ei, ăla de viaţă și de moarte. Acolo, în barcă, riști să mori.

Cum e senzaţia asta, să știi ce urmează pentru ei? Probabil că nici nu aveaţi cum să le explicaţi.
Andrei: Le‑am spus unora. Era interesant pentru că atunci când își dădeau seama că suntem jurnaliști ne cereau multe informaţii. „Ce urmează? Ce fac? Ăia ne lasă să trecem?” Evident că încercai să îi ajuţi dacă puteai, dar în același timp încercai să îi faci conștienţi de faptul că lucrurile se schimbă foarte repede, de la o zi la alta, în funcţie de zonă. O parte mi s‑a părut că voiau răspunsuri realiste și informaţii, dar o parte mi s‑a părut că voiau confirmări la așteptările lor. „Nu‑i așa că o să fie mai bine?”

Andrei, scriai la un moment dat pe Facebook că unii voluntari și ONG‑iști se uitau la fotoreporteri de parcă ar fi niște hiene. Cum aţi navigat chestia asta?
Andrei: Asta venea evident dintr‑o frustrare. S‑a întâmplat des unde erau tabere de refugiaţi să mă cert cu ONG‑iști care nu ne lăsau să fotografiem, dar nu în sensul că nu ne dădeau acces într‑un spaţiu, ci că se băgau în faţa mea și îmi puneau mâna pe aparat. Eu am încercat să le explic că ăla e rolul nostru acolo.

Am avut la un moment dat, în Croaţia, o discuţie mai aprinsă cu un grup de voluntari. Se băgau în faţa noastră, nu ne lăsau să fotografiem și am zis că nu e cazul să mă enervez. I‑am întrebat de unde știu ei cum arată Siria. În momentul în care am pus întrebarea asta, evident că au anticipat unde voiam să duc discuţia și s‑au potolit. Și i‑am zis unuia: „Dacă n‑ar fi oameni ca fotografii la care tu ţipi, tu n‑ai fi aflat că sunt refugiaţi aici. De unde ai aflat? Ţi‑au zis prietenii sau ai văzut tu cu ochii tăi un refugiat înainte? Sau cum arată Siria? N‑ai văzut. Dacă noi n‑am fi, n‑aţi fi aflat”. În plus, încercau să stabilească ei când făceam suficiente poze, ceea ce iar m‑a enervat, așa că l‑am luat pe unul deoparte și l‑am întrebat ce‑l deranjează. „De ce insistaţi?”, mi‑a zis. Și l‑am întrebat: „Tu câte fotografii ai făcut? De unde știi cum se face o fotografie și ce e nevoie ca să fie bună? Noi îţi spunem ţie cum să‑ţi faci treaba?”. Pentru că mai și urlau la noi în timp ce încercau să ne blocheze. Că suntem ordinari, că profităm de suferinţa oamenilor. Eu am ţinut să le explic, nu doar să mă cert și atât.

Și au înţeles?
Andrei: Sunt aproape sigur că au înţeles pentru că reacţia lor n‑a mai fost violentă după aia. Pur și simplu mă ignorau.

Care sunt momentele, de‑a lungul traseului, în care aţi considerat că se întâmplă ceva ce trebuie documentat?
Mircea: La plecarea din Grecia spre Macedonia, pe feribot, a fost un moment foarte interesant. Traseul feribotului trecea exact prin locul prin care treceau bărcile cu refugiaţi.
Andrei: Perpendicular pe traseul bărcilor gonflabile.
Mircea: Și la un moment dat am văzut niște bărci. A fost unul dintre cele mai tari momente, deși fotografia e nefericită. M‑a luat pe nepregătite. Am văzut bărcile, apoi oamenii au început să se adune pe punte, gesticulau, strigau, încurajau, filmau.

Andrei: A mai fost un moment în Germania. Noi ne puneam poze pe telefon pe care le arătam oamenilor ca să înţeleagă ce făceam. Odată ce treceau printr‑o serie de 20 de imagini, înţelegeau imediat. În Germania, eram în casa unei tipe care era voluntar și ajuta alţi refugiaţi – ea fiind refugiată la rândul ei – și îi arătam pe telefon poze de pe traseu. Se uita la un moment dat la niște poze din Lesbos și și‑a recunoscut niște prieteni, rude… Ăla a fost un moment în care simţeai că ai făcut ceva.

Cine sunt oamenii ăștia? Din ce ţări vin?
Andrei: Sunt teroriști, n‑aţi văzut la știri?

Ajungem și acolo.
Mircea: Nu știu procentual – cei mai mulţi sunt sirieni sau cel puţin așa susţin. Îi recunoști pentru că vin cu familii, copii, bătrâni. Apoi sunt din Afganistan mulţi, îi recunoști și pe ei, pentru că sunt grupuri de tineri. Mai sunt din Pakistan, cred că și africani am văzut.
Andrei: Eritreea, Somalia. Irakieni iarăși erau destui, iranieni. Sunt foarte diferiţi, deși la televizor îi bagă în aceeași oală. Singurul lucru pe care poţi să‑l spui despre grupul ăsta e cât de diferiţi sunt oamenii între ei.

Cum interacţionează între ei?
Andrei: Aici e o altă poveste.
Mircea: Din câte am aflat, în Turcia se adună și se umple o barcă în care ajung să fie sirieni, afgani, pakistanezi, de toate. După ce debarcă pe insulă în Grecia, începe separarea pe naţionalităţi.
Andrei: Și o vezi la un nivel destul de extrem. În Croaţia, așteptam să plece niște trenuri cu refugiaţi și i‑am văzut când au putut să urce, înainte să se aglomereze. Sirienii nu permiteau afganilor să urce în vagonul lor și invers. Urcau separat. Am observat că și autorităţile îi dirijau în funcţie de naţionalitate, îi ţineau separat când puteau, tocmai pentru că au fost multe scandaluri.

Asta vine și dintr‑o ierarhie de genul „eu sunt mai refugiat decât tine, pentru că eu vin dintr‑un loc mai nasol”?
Andrei: E și asta, mai ales că majoritatea zic că sunt sirieni când îi întreabă cineva. Sirienii erau foarte necăjiţi pe tema asta. Spunea și reporterul ăla egiptean care lucra pentru The Telegraph că l‑a întrebat un poliţist la un moment dat de unde e și, până să apuce să răspundă, a urlat un sirian dintr‑o parte: „E din Siria că toţi sunteţi din Siria!”.

I‑aţi întrebat pe unii de ce fac asta?
Andrei: Da, i‑am întrebat pe doi irakieni și au zis că așa i‑au instruit alţii care au venit înaintea lor. „Noi zicem că suntem din Siria, că până ajungem în Germania, unde lucrurile or să se lămurească, e mai bine să fim din Siria”.

Circulau și foarte multe zvonuri. La un moment dat ne spuneau că nu vor să facă drumul singuri pentru că sunt bande de afgani pe traseu, care jefuiesc populaţia. Și le ziceam: „Ce bande, de unde?”. Dar zvonul ăsta se răspândise. Și îi întrebam: „Pe teritoriul Ungariei, Croaţiei, sunt bande din astea de afgani care stau în pădure?”. E foarte posibil ca autorităţile să fi răspândit zvonurile pentru că ei îi încurajau să circule în grupuri. Sunt mai ușor de controlat așa.

Povesteaţi că există mulţi oameni care încearcă să profite de vulnerabilitatea refugiaţilor, mai mult sau mai puţin legal. De la oameni care încearcă să le vândă lucruri, la oameni care încearcă să‑i prindă cu garda jos și să le ia tot ce au.
Mircea: Au fost într‑o anumită perioadă întâmplări de genul ăsta, dar acum lucrurile se mai calmaseră, era un traseu oarecum clar stabilit de autorităţi. Trecerea graniţei se făcea organizat. Se adunau grupuri la graniţa cu Macedonia și treceau pe jos. Dincolo, în Macedonia, era o tabără de refugiaţi. Apoi luau un tren, din nou, organizat, dar plătind bilete la suprapreţ.
Andrei: Iniţial, era șase euro biletul la trenul ce traversează Macedonia spre Serbia, dar cei de la căile ferate îl vindeau la 25 de euro și îi băgau în tren ca pe niște animale duse la târg. Motiv pentru care nu ne‑au lăsat să intrăm în tren când am vrut să ne luăm și noi bilet. Iar prima oară când am fost cu refugiaţii, în septembrie, în Ungaria, pentru o cursă de două ore, de la graniţă la Budapesta, „taximetriștii” luau 200–250 de euro de persoană.

Așa vezi că există și diferenţe financiare între ei.
Andrei: Foarte mari. Sirienii aveau cei mai mulţi bani. Era limpede, din mai multe motive. Unul că ţara a fost bogată înainte. Doi, majoritatea sirienilor au lăsat totul în urmă și au vândut case, terenuri, profitorilor de război. De fapt, de atunci începe exploatarea. Vin niște băieţi care știu că locuinţa ţi‑e bomdardată pe jumătate și că tu vrei s‑o vinzi și atunci îţi oferă un preţ foarte mic, iar tu vinzi, că nu mai nimic de pierdut. Cu banii ăia, tu pari bogat pentru cel care are în buzunar doar 3.000 de euro, cât a ajuns să coste drumul din Turcia până în Germania. Dar, de fapt, aia e toată agoniseala ta de‑o viaţă. Mulţi sirieni ziceau: „Eu aș vrea să merg cu avionul, vreau să ajung în Germania în două ore, dar nu mă lasă autorităţile”. Ei nu voiau să facă șapte zile pe drum și să doarmă în gară.

Au fost anumite momente pe traseu când aţi simţit că vreţi să lăsaţi camera jos și să vă implicaţi, să ajutaţi?
Mircea: A fost un moment când s‑a nimerit să fim foarte aproape de o barcă care ajunsese în Grecia, într‑un loc foarte dificil, cu un acces greoi și unde nu apucaseră să ajungă ONG‑iștii. De obicei, ei îi urmăreau și se duceau să‑i ajute la debarcare, aveau și medici cu ei. În cazul ăsta nu apucaseră să ajungă și i‑am ajutat pe refugiaţi la debarcare și când au plecat de pe plajă. Era un puști cu un rucsac care era mai greu decât al meu. Nu știu dacă avea patru-cinci ani și abia mergea, se dezechilibra. Eu eram foarte aproape și l‑am ţinut, i‑am luat rucsacul și l‑am ajutat.

Erau momente din astea și am văzut mulţi fotografi care au lăsat camera și au luat copii în braţe, i‑au ajutat, pentru că… îţi dai seama că oamenii ăștia suferă, sunt într‑un moment foarte dificil. E aproape instinctiv să‑i ajuţi. Îţi vine să te implici concret. Sigur, îţi dai seama că nu ești acolo pentru asta. În schimb, erau voluntarii care făceau o treabă senzaţională. Am apucat să stăm de vorbă cu câţiva. Erau mulţi norvegieni, americani. Veniseră pe cont propriu, își luaseră concediu de la muncă și ajutau.
Andrei: Da, noi i‑am întrebat cu ce ONG sunt și ne‑au spus că au venit în concediu, pe banii lor, pentru că își dau seama că, una la mână, oamenii din ţările lor iau lucrurile de‑a gata și poate nu ar trebui și, doi, că e doar o conjuctură faptul că sirienii sunt refugiaţi și nu norvegienii. Ar putea oricând să fie lucrurile invers.

În unele din fotografiile voastre sunt redate momente tensionate, conflicte cu autorităţile. Explicaţi‑ne puţin situaţiile respective.
Andrei: Avem o poză de la graniţa dintre Ungaria și Serbia – Röszke în Ungaria și Horgoš pe partea cealaltă (fotografia de mai jos). Ungurii tocmai închiseseră gardul de sârmă ghimpată și nu‑i mai lăsau pe refugiaţi să treacă la ei. Oamenii erau foarte obosiţi, stresaţi, nervoși, nu știau ce se întâmplă și la un moment dat au început să se bată cu forţele de ordine maghiare. Că a fost o provocare sau nu, dracu’ știe. Cert e că ungurilor le convine ca imagine ce s‑a întâmplat acolo. Au putut să zică: „Uite, ăștia ne atacă”.

Au făcut niște abuzuri poliţiștii. I‑au lăsat la un moment dat în pace și s‑au retras, după ce au dat cu gaze și pietre, dar au lăsat și poarta de intrare în Ungaria deschisă. Era un culoar lat de vreo 10 metri prin care intrai în ţară. Și cum zvonistica era peste tot, a fost suficient să zică cineva că s‑a deschis graniţa și au venit toţi refugiaţii cu bagaje, femei, copii, bătrâni și s‑au îngrămădit acolo. Poliţiștii i‑au lăsat să se apropie și când au ajuns la vreo 10–15 metri de forţele speciale, a dat unul un ordin și s‑au repezit peste ei și i‑au bătut de i‑au nenorocit. Au călcat în picioare femei, copii, tot ce‑au găsit. O parte dintre oameni, inclusiv eu, am sărit în lateralul gardului ca să nu ne bată și pe noi. Dar se auzea cum sună, cum călcau pe ei. De ce să faci chestia asta? Nu poţi să încui poarta și cu asta basta? N‑a înţeles nimeni de ce.

E reductiv, dar există ţări în care au fost trataţi mai bine sau ignoraţi măcar?
Andrei: Da, clar. În Serbia și Croaţia s‑au purtat mai bine cu ei. Bine, în afară de Vest, pentru că odată ce ajungi în Austria e altceva, e un fel de normalitate acolo. În afară de ţările astea care au un exerciţiu democratic mai lung, în ţările din Est mi s‑a părut că în Serbia și Croaţia s‑au purtat cel mai frumos. În Macedonia a fost interesant: până la vreo lună înainte să mergem noi, îi băteau. Bătaie ca lumea. Apoi s‑au gândit, „nu mai bine facem niște bani de pe urma lor?” Și a apărut fenomenul ăla cu biletul de tren care a crescut de la șase la 25 de euro.
Mircea: Dar în continuare îi tratau de sus în Macedonia. Am văzut îmbarcarea în tren. Vorbeau agresiv, lătrau la ei, se uitau cu superioritate și cu scârbă. Sârbii, croaţii erau foarte politicoși.
Andrei: Au fost momente și în Serbia și Croaţia uneori, când i‑au lovit poliţiștii cu bastoanele, dar cred că era mai mult panică din partea poliţiștilor. Erau copleșiţi și nu mai făceau faţă. Ei făcuseră cumva un cordon și refugiaţii tot treceau peste el, așa că ăștia de frică au început să‑i lovească, să‑i bage la loc.

De ce voiau refugiaţii neapărat în Germania?
Mircea: Cred că sistemul social din Germania e foarte atrăgător, ca și cel din Suedia, doar că Suedia e mai departe. Am și intrat în contact cu oameni care ajunseseră acolo. Am stat de vorbă cu o familie – tată și fiu din Siria –, iar Andrei cu un grup de tineri afgani. Am avut norocul să găsim două grupuri oarecum reprezentative pentru excursia asta și două feluri de‑a fi destul de diferite. Familia asta venise din Siria. Fiul avea 19 ani, iar tatăl, 50 și ceva. Plecaseră în februarie, stătuseră câteva luni într‑o tabără în Turcia, apoi au ajuns în Lesbos și au urmat același traseu până în Croaţia, după care au trecut prin Slovacia, Cehia și Germania. Era interesant că își făceau planuri – știau că trebuie să înveţe limba, să se ducă la școală. Urmau să aducă și restul familiei, adică mama și una dintre surori, care rămăseseră în Siria.

Andrei: Și tinerii afgani mergeau la școală (fotografia de mai sus). Au venit cam pe același traseu, dar unii din ei au stat în Grecia câţiva ani, crezuseră că vor putea să se stabilească acolo până când și‑au dat seama că viaţa nu e tocmai în regulă nici la greci. Alţi puști făcuseră pușcărie vreo doi ani în Grecia, zicea unul din ei că l‑au luat pentru că nu avea acte. După ce a venit guvernul lui Tsipras au fost eliberaţi și au putut să‑și continue călătoria. Iar familiile refugiate în Germania aveau locuinţă de la stat, plus bani de cheltuială și nu aveau întreţinere de plătit sau curent. Și totuși erau conștienţi că urmează școala aia profesională de trei ani pe care trebuie s‑o facă.

Cum v‑aţi întors la viaţa voastră de aici?
Mircea: E un pic șocant din două motive: primul ţine de ritm. Acolo eram foarte alerţi, nu erau timpi morţi, ne mișcam dintr‑un loc în altul. Apoi, e chestia aia de adaptare profesională. Adică ai fost la un subiect de‑ăsta de anvergură și…
Andrei: Și vii acasă și pozezi un eveniment de doi lei ca să‑ţi plătești chiria. E o lovitură psihică.

Ce credeţi că n‑aţi putut vedea, unde n‑aţi avut acces? 
Andrei: Cred că dacă am fi putut să mergem cu o familie sau un singur om, am fi avut acces la…
Mircea: La niște chestii de fineţe. Dincolo de lucrurile astea evidente, sunt niște trăiri pe traseu. Urmărind o familie, probabil am fi avut acces la latura personală.
Andrei: Da, adică și din pozele astea poţi să‑ţi faci o idee cam cum e. Dar e o idee mult mai superficială decât dacă ai fi stat cu un singur grup sau un singur om. Atunci ai fi avut acces la niște momente intime și, cred eu, mult mai relevante. Noi asta am încercat, să fotografiem și oameni în momente care arată ceva despre cine sunt ei, nu doar ce fac.

După atentatele din Paris, simţiţi responsabilitate să vorbiţi despre subiectul refugiaţilor, să le mai liniștiţi panica celor de aici?
Andrei: Nu sunt sigur că oamenii [care spun că refugiaţii sunt teroriști] pot fi convinși cu argumente. Dacă sunt dintre prietenii apropiaţi, sigur că da, de fiecare dată o să vii cu povești personale de traseu ca să încerci să le explici. Dar dacă îl auzi pe unul vorbind într‑un autobuz, sau într‑un bar, sau pe Facebook, cred că e o pierdere de timp să . Plus că era de așteptat să fie astfel de reacţii.

Nu‑ţi vine să…?
Andrei: Îţi vine să‑i dai cu capul de pereţi, evident. Dar nu are niciun rost. Faptul că Statul Islamic se folosește de un exod să trimită niște oameni aici oricum nu spune nimic despre majoritatea oamenilor care fac călătoria asta. Spune ceva despre organizatorii Statului Islamic care au văzut o oportunitate și au folosit‑o, atâta tot. Genul ăsta de oameni care au comis atentatele sunt exact cei de care fug refugiaţii.

Dincolo de demersul jurnalistic, ce speranţe aveţi cu proiectul ăsta? Ce altă motivaţie aveţi?
Mircea: Pur și simplu să arăţi. E important să vadă oamenii care nu au habar de lucrurile astea, dar nu pentru că nu sunt interesaţi, ci pentru că în media românească subiectul ăsta practic nu există. A apărut la un moment dat că s‑au rătăcit doi refugiaţi în România și cam asta e. Pe când, în străinătate, e în primele trei‑patru știri ale zilei. E important să le arăţi cum trăiesc oamenii, ce li se întâmplă pe traseu și eventual, dacă te ascultă, să le dai și exemple. Să le spui cum un tânăr s‑a întors de la job în Siria și și‑a găsit casa dărâmată și familia sub dărâmături. Atunci poate îi faci să înţeleagă, pe cei care vor să înţeleagă.
Andrei: Iar cei care nu vor să înţeleagă, vor găsi argumente negative și în pozele astea: „Uite ce urât se uită ăla, sigur are ceva în rucsac!” Ar fi fost interesant, dacă ne‑am fi gândit doar la scopul de a face oamenii să înţeleagă, să fotografiem numai copii. Probabil era mai ușor pentru oamenii care au copii, poate ar fi înţeles că nu oricine își pune copiii într‑o situaţie de genul ăsta.