La revancha del tango

Sau cum vindeci o dezamăgire în dragoste dansând în public.

Bărbaţii, inclusiv cei care nu recunosc, precum subsemnatul, au înscrisă în gene o teamă legendară de penibil. Dacă există cea mai mică posibilitate să se facă de râs, folosesc ca scut grupul de prieteni, excesul de alcool sau orice fel de scuză. La tango eram sigur că o să mă fac de râs, aşa că l‐am convins pe amicul meu Alex să vină cu mine. Astfel, orice se întâmpla acolo, aveam spatele acoperit. Nimănui nu i‐ar fi venit uşor să facă glume ulterior pe seama noastră. Alex are aproape 2 metri înălţime şi vreo 120 de kilograme.

Tango am auzit prima dată ascultând Gotan Project. Apoi am descoperit şi dansul, pe YouTube, în scene din Scent of a woman şi Take the lead. Dacă aveam să încerc vreodată să învăţ un dans, eram decis să fie ăsta. Părea pretextul perfect pentru a îmbrăţişa senzual o străină sau o iubită, pe un ring semi‐întunecat, îmbrăcat într‐un costum elegant.

Datele problemei nu arătau promiţător: mă apropiam cu viteză de 30 de ani şi nu‐mi aduceam aminte să fi dansat vreodată din proprie iniţiativă. Mă mai urniseră colega de bancă din şcoala generală, iubitele, băuturile sau colegii prea veseli. În casă, neapărat singur, mai închideam ochii şi mă imaginam dansând prin cluburi (probabil o urmă genetică de la mama, care dansează şi astăzi prin casă cu muzica dată la maxim). În restul timpului, mai ales când eram treaz, încercam să nu mă fac de râs. Intram în rolul meu exersat de şoarece de bibliotecă, născut pe skiuri, îndrăgostit de călătorii şi maşini, IT‐ist cu diplomă şi lucrător la multinaţională şi încercam să ascund cât mai adânc orice idee legată de dans.

După ce am fost părăsit de o combinaţie improbabilă între Megan Fox şi Emily Blunt, m‐am trezit căutând demoni de ucis. Aveam nevoie de o preocupare nouă rapid, aşa că am ales să‐mi înfrunt o frică: dansatul în public. O despărţire mai veche m‐a făcut să mă sui pe motocicletă; măcar tangoul era un leac cu potenţial mai redus de accidentări mortale.

Într‐o zi înzăpezită, la sfârşit de ianuarie, am intrat pentru prima oară în sala cu podea cu parchet, secţionată din loc în loc de stâlpi. Alex s‐a ascuns după unul dintre ei, scuzându‐se eficient cu lipsa unor pantofi de schimb. Viitorii mei colegi, cam o duzină, bărbaţi şi femei aproape în număr egal, aveau în medie un pic peste 30 de ani. Unii dintre ei formau cupluri, alţii veniseră cu prieteni. Câţiva erau stingheri. Când au intrat instructorii – Silviu şi Oana –, i‐am recunoscut imediat. Silviu era înalt şi bine făcut, iar Oana, o blondă cu un corp de balerină. Păşeau altfel decât noi ceilalţi.

Prima lecţie a început simplu. Silviu a dat drumul la muzică, ne‐a aşezat într‐un cerc şi ne‐a pus să mergem. Mersul în tango, ne‐a spus el, ar trebui să fie ca o plimbare în parc – fără grabă sau scop. După ce ne‐am oprit, am format cupluri. În timp ce o blondă cu ochelari şi zâmbet nesigur îşi sprijinea mâinile de pieptul meu, mă gândeam la straniul situaţiei, cum am pătruns, din mers, într‐o lume îngheţată undeva la mijloc de secol XX. În acel univers bărbatul era conducătorul, iar femeile se lăsau conduse, mergând cu spatele. Erau nevoite să se încreadă într‐un necunoscut. La fiecare pas greşit riscau să fie călcate. Mă deranja că trebuia să merg ca un delicat, dar eram recunoscător că partenera mea era încălţată cu nişte cizme destul de solide. Eram încântat de prima lecţie. De pe marginea ringului de dans, Alex era la fel de cucerit.

M‐am abonat pe o lună întreagă, a câte două lecţii pe săptămână. Deşi trebuia să traversez o jumătate de oraş îngropat în zăpadă, aşteptam zilele de tango cu o nerăbdare pe care nu o mai ştiam din copilărie. Era o adăugire necesară listei scurte de puburi, filme, cărţi şi alte puţine activităţi pentru timpul liber din mijloc de iarnă. Aveam senzaţia că fac ceva absolut normal, că‐mi revendic viaţa de după muncă. Eram mândru că descoperisem acest altceva, aşa cum unii colegi şi prieteni descoperiseră sporturi, cursuri de gătit şi prelegeri.

Printre aceste activităţi cu care balansăm monotonia vieţii la birou, dansul a apărut natural. Dincolo de cursurile obligatorii pentru viitorii însurăţei au apărut şcoli dedicate anumitor dansuri, de tango chiar mai multe. Fiecare are profesorii şi adepţii aferenţi, dar până la urmă e o lume mică şi pasională.

La lecţia a doua m‐am apropiat rapid de parteneră. O aveam în braţe pe Iulia, o mignonă brunetă cu un chip serios şi un parfum care‐mi aducea aminte de cineva din trecut. În timp ce eu transpiram precum un cal de curse, cu fruntea ei pe obrazul meu, Silviu se plimba pe ring şi ajusta poziţiile. Ridica mâinile bărbaţilor spre omoplaţii partenerelor, aşeza mâinile din exterior în poziţii relaxate, căuta şolduri care se ating şi cerea doar un contact delicat în partea de sus a corpului. După ce a terminat, mă simţeam un manechin. Din această poziţie am început să păşesc contrar acelor de ceasornic. Îmi târşâiam pantofii încercând să ghicesc unde sunt picioarele Iuliei, pielea întoarsă a sandalelor ei purtând urmele incontestabile ale talentului meu. Mă liniştea numai vocea lui Silviu, care repeta că este în regulă să ne călcăm partenerele, într‐un final vom învăţa să ne coordonăm şi să păşim corect. Pe ring, am continuat să ne lovim cupluri de cupluri, precum maşinuţele electrice într‐un parc de distracţii. Doar aşa mai ajungeam să schimb câte o privire cu Alex, amândoi fiind la fel de nedumeriţi de lipsa noastră de succes.

Mă bucuram că sala nu avea oglinzi pe pereţi. Nu aveam nevoie să mi se amintească cum arăt – scund lângă toate femeile pe tocuri (am vreo 1,79 dar am nimerit în grupă cu femei înalte), cu talie de Moş Crăciun (barba mi‐e însă de un roşcat imposibil de înţeles) şi un pic părăsit de păr (dar cu destul cât să mai deţin un pieptăn). Exceptând scurtele momente de mulţumire, eram ferm convins că sunt elefantul din magazinul de porţelanuri.

La un curs, Silviu s‐a oprit lângă mine, indicându‐mi ferm să‐l iau în braţe: „Condu‐mă!”. M‐am conformat amuţit. Ţineam în braţe un bărbat pentru prima dată în viaţă. Silviu era aproape cu un cap mai înalt, dar după primii paşi m‐am trezit că nu mă deranja ipostaza hilară, ba chiar puteam să mă concentrez la dans. Nu voiam să recunosc, dar Silviu era mult mai uşor de condus decât partenerele mele şi după câteva încercări mi‐a ieşit perfect. Întors la o femeie, iar am dat‐o‐n bară.

Mişcările noi au adus tot mai multe accidente. Începusem mersul pe trei linii în care intram cu o schimbare de ritm imposibilă. Deşi perfect capabil să lucrez cu maşinării informatice complexe, am aflat că doi paşi pe acelaşi timp cu un singur pas erau dincolo de abilităţile mele. Alex, şi el un excelent IT‐ist, îşi călca la rându‐i partenerele. Fără să se sperie de potenţialele accidente, Iulia purta pantofi eleganţi cu degetele la vedere, motiv să fiu şi mai atent.

Tangoul se aştepta de la mine să fiu un gentleman perfect – masculin dar tandru, capabil de mişcări senzuale dar nu libidinos. Un fătălău care ezită nu‐şi poate conduce corect partenera. Un bădăran cu mişcări bruşte sau la mişto nu reuşeşte nimic pe ring. După fiecare lecţie îmi dădeam seama că trebuia să devin un bărbat mai bun. Cu partenerele în braţe îmi făceam mental liste cu lipsurile masculinităţii mele (pe ringul de dans, dar uneori şi în afara lui): ezitările, lipsa unui echilibru între ferm şi bleg, comunicarea non‐verbală deficitară cu sexul opus.

Iniţial am crezut că partenerii de dans vorbesc între ei, altfel cum să fie posibilă coordonarea pe care o vedeam la Silviu şi Oana. Mă aşteptam să dau indicaţii precum un căpitan de vapor în mijlocul unei furtuni, dar am aflat că bărbatul exprimă intenţii exclusiv din corp. Ca să‐mi fac curaj, îmi reaminteam că am fost în stare să controlez armăsari nervoşi, motociclete şi un bolid de 500 de cai. Nu avea voie să‐mi pună probleme o domnişoară de 1,65 pe tocuri.

După o lună de tango am renunţat la precauţii şi am început să le povestesc prietenilor şi colegilor despre noua mea pasiune. S‐a râs în hohote când le‐am zis de dansul cu un alt bărbat, dar am fost invidiat când am vorbit despre partenere, poziţii apropiate şi mişcări provocatoare. Povestindu‐le altora, am înţeles că era un dans cu care mă potriveam, de la haine – orice, de la blugi la costum elegant – şi până la îmbrăţişarea perfectă dintre senzualitate şi respect. M‐am împăcat cu ideea că tangoul este dificil de învăţat şi imposibil de dansat altundeva decât la evenimente speciale.

Apoi Alex a părăsit tangoul în favoarea unei competiţii de slăbit, iar cursul s‐a mutat într‐o vilă ascunsă în Centrul Vechi. Prin geamurile deschise ale mansardei scăpau acorduri de bandoneon. Atunci mi‐am spus că dacă viaţa ar avea o coloană sonoră, tangoul nu ar trebui să lipsească sub nici o formă.

Ruleta cuplurilor mi‐a adus‐o în braţe pe Gabi, una dintre acele femei frumoase ale căror vârstă nici nu vrei să încerci să o ghiceşti. Îmi părea exigenţa întruchipată; de fiecare dată când dansam cu ea mă simţeam ca la examen. Mai era şi Silviu care îmi făcea observaţii – cea mai interesantă fiind că ofeream prea multă burtă. Evident – fiindcă am prea multă. Mi‐era tot mai greu să scot pieptul înainte şi simţeam des că mâna dreaptă o să amorţească. Nici mâna stângă nu se simţea mai bine, transpirată pe omoplaţii partenerei.

Apoi a ajuns la mine în braţe Nicoleta. Atunci am învăţat să nu mă mai uit în podea – reuşisem până atunci să ignor atenţionările repetate ale lui Silviu. Cu ea mi‐ar fi fost imposibil să cobor privirea, fiindcă ar fi însemnat să stau încontinuu cu ochii în decolteul ei (preferam să‐l admir, ca un gentleman perfect, doar de pe partea cealaltă a ringului). M‐am convins că mişcările sunt mai uşoare când te concentrezi la parteneră şi dincolo de ea. Cu Ioana am înţeles că dansând cu o parteneră mai înaltă e tare greu să eviţi celelalte cupluri de pe ring.

Revelaţia cea mai importantă am avut‐o cu Ana, o siluetă de fotomodel, înaltă şi cu cele mai delicioase glezne din toată clasa, care apărea rar la grupa noastră. Dansând cu ea, aveam impresia că ştiu mai multe. Se mişca cu naturaleţe, reacţiona la fiecare intenţie a mea, îmi indica exact unde greşeam şi mă lăuda când reuşeam. Uneori mă simţeam ca un căţel care a adus cu succes băţul. Ana a fost şi singura parteneră care nu mă lăsa să întrerup dansul.

Erau melodii pe care voiam să le dansez cu aceeaşi parteneră până la final, dar mereu apărea tentaţia unei siluete noi, a unor mişcări nefamiliare. Cuplul în tango s‐a dovedit însă esenţial, legătura dintre cei doi parteneri transformând paşi chinuiţi în mişcări reuşite. Am aflat cu adevărat asta după vreo două luni, când am început să dansez cu o foarte bună prietenă, Vali, care făcuse cursuri la o altă şcoală. Vorbeam la fel de mult şi‐n timp ce dansam, dar învăţam figurile mai uşor, eram mai motivat să le văd reuşite. În plus, susţinerea morală când nu ne ieşeau mişcările arătate de Silviu era de nepreţuit.

Am crezut că bărbatul este stăpânul absolut al ringului de dans, dar este doar cel cu mai multă mână liberă. Iar eu nu‐mi foloseam această libertate cum trebuia. Erau mişcări la care nu reuşeam să plec îndeajuns de repede, îndeajuns de aproape, pe piciorul corect, cu genunchii îndoiţi sau cu energia necesară. La fiecare greşeală Silviu era prin preajmă. Uneori o lua pe Vali la dans, de cele mai multe ori ajungeam eu în braţele lui. Odată, exasperat de lipsa mea de reacţie, ne‐a luat pe amândoi. Astfel, sub formă de râmă cu şase picioare, am dansat o figură care s‐a încheiat cu un boleo executat impecabil de Vali.

Deşi mă apropiam de finalul modulului de începători, m‐am trezit în impas. Două lecţii la rând o figură refuza să îmi iasă. Locul relaxării a fost luat de nervi şi supărare. Aveam impresia că‐mi atinsesem nivelul maxim de competenţă. Era aproape să renunţ. Mi‐am amintit fiecare mişcare greşită, fiecare grimasă a partenerelor călcate, fiecare mişcare pe care n‐am prins‐o. Ajunsesem să mă întreb dacă nu cumva dansul e într‐adevăr o activitate bună doar de privit, cel puţin pentru mine.

Am scăpat din impas şi am mers mai departe pentru că mi‐am dat seama că tangoul este asemenea unui copil răsfăţat. Te face să treci de la admiraţie mută la iritare într‐o clipă. Nu iartă sub nicio formă lipsa de răbdare. Trei minute de mişcări senzaţionale, graţie şi senzualitate costă extrem de multă muncă. După doar trei luni de dans, eram abia la suprafaţă, nu aveam nicio scuză să mă dau bătut. M‐am urnit mai departe, realizând cât de des zâmbesc datorită tangoului. Iar eu sunt cam încruntat de felul meu. E greu de explicat, dar ştiu că în fiecare săptămână lecţiile de tango mă scufundă într‐o soluţie miraculoasă care şterge tot disconfortul zilei. Atunci când eşti într‐o relaţie de trei minute, pe ringul de dans, luptându‐te cu picioarele tale încăpăţânate, fără niciun fel de obligaţii, fără trecut şi fără viitor, rămâne doar prezentul. Contează doar piciorul care urmează să atingă lemnul sălii de dans, semnul discret care indică următoarea mişcare şi îmbrăţişarea.

După trei luni de la prima lecţie de tango, am trecut la grupa de intermediari. Mi‐a dispărut frica de dans. Încă nu sunt total împăcat, dar ştiu că au dispărut teama de a mă face de râs şi nesiguranţa când iau în braţe o femeie necunoscută. Dincolo de lecţii, aştept să merg la milonga – seară de dans dedicată tangoului. Gândul acestui examen încă mă sperie. O parteneră necunoscută, lipsa sfaturilor şi încurajărilor lui Silviu şi ale Oanei, un spaţiu plin de dansatori mai experimentaţi, totul pare făcut să mă descurajeze. Dar adevărul este că mă motivează.

Chiar dacă la prima mea milonga nu voi fi impecabil de elegant, nu voi fermeca iremediabil o parteneră sau nu voi şti ce să fac cu picioarele mai mult de o melodie, va fi sigur o experienţă senzaţională. Sunt convins. Asta pentru că tangoul a făcut o minune: m‐a transformat într‐un optimist.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *