Rodica Roșu

I se umplea sufletul de bucurie când dăruia ceva făcut de ea: dulcețuri, murături, cozonaci, prosoape brodate. Avea 71 de ani, patru fiice, nouă nepoți și doi strănepoți când a murit de COVID-19.

De Andreea Giuclea
Fotografie de Raluca Mărgescu
3 februarie 2022

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Ștergarul din fotografie i-a aparținut Rodicăi și l-am primit de la familie pentru a-l include în articol. 

Suc de roșii, dulceață, ardei copți, vinete, mere, zarzavaturi. Așa plecau încărcați nepoții Rodicăi Roșu de fiecare dată când o vizitau în satul Hârlești, județul Bacău. „Du-te repede și scoate murături din beci”, îi spunea bunicului. „Am uitat să vă dau borș, ce rău îmi pare”, le spunea când o sunau că au ajuns cu bine acasă. Nu doar cu familia era darnică – când cocea cozonaci la cuptorul mare din curte, împărțea la tot satul.

„I se umplea sufletul de bucurie când dăruia. Orice avea sau făcea cu mânuțele ei dădea mai departe”, spune nepoata ei, Mădălina Buzdugan, care are încă leuștean, pătrunjel uscat și dulcețuri făcute de bunica; cea de cireșe negre e preferata ei. „E foarte migălos să cureți cireșele negre. Acum mănânc din dulceață și-mi dau seama că o să se termine.”

Mădălina păstrează multe lucruri care-i amintesc de mamaia, care a murit de Covid în noiembrie 2021, la 71 de ani. Pe lângă borcanele cu dulceață, sunt hainele – „țoale, cum se zice la noi în Moldova” –, făcute de ea la războiul de țesut: pieptare, ilice, vestuțe din lână; sunt prosoapele brodate manual cu model roșu tradițional, stil goblen, pe care le păstrează pentru când se va muta cu soțul ei în casă nouă. E crema de gălbenele pe care a scos-o la vedere, să se dea mai des pe mâini, pentru că se gândește la ea când o folosește. „Era pricepută la toate, și nu ca noi acum, care putem să căutam online o rețetă și s-o reproducem. La ea erau naturale, le experimenta și-i ieșeau.”

Apoi, sunt amintirile. Mesele mari de sărbători, pentru care se gătea industrial, ca pentru o familie numeroasă; Rodica avea patru fete, nouă nepoți și doi strănepoți. Vacanțele de vară pe care verișorii le petreceau la bunici, ajutându-i în gospodărie: vopseau câte un gard sau pliveau straturile de zarzavaturi din grădină. Poveștile bunicii, care încerca mereu să te înveselească dacă te vedea trist. Petrecerea-surpriză pe care le-au făcut-o bunicilor când au împlinit 50 de ani de căsnicie.

La înmormântare, Mădălina a descoperit și o altă latură a bunicii. În filmulețele făcute de unul dintre verișori, a văzut-o sărind coarda sau încercând să se joace cu kendama. Pentru că mamaia era și modernă. Când una dintre fetele ei a plecat din țară, a învățat să folosească tableta ca să țină legătura mai ușor. Vorbeau pe Messenger sau făceau video conferințe. Și-a făcut cont de Facebook și a început să le comenteze la poze. Scria corect gramatical, deși n-a făcut multă școală, pentru că la 17 ani s-a căsătorit.

A crescut patru fete pe vremea când nu avea apă sau toaletă în casă și a muncit mult în gospodărie. Abia în ultimii ani, viața la țară a devenit mai ușoară. Nu mai trebuia să aducă apă de la fântâna din fața porții sau să spele de mână și îi spunea bunicului că „e bine de trăit acum”.

A fost o mamă tânără, dar și o bunică tânără, apropiată de nepoți. „Pentru mine chiar a fost o figură maternă, mai mult decât o bunică.” Era ancorată în viața satului și iubită de membrii comunității, care au venit în număr mare la înmormântare. Era o persoană bună, care nu avea nimic rău de zis despre nimeni. Înainte de pandemie mergea în fiecare duminică la biserică, ținea la tradiții și se ruga mereu „să se termine odată cu virusul ăsta”, de care se temea. Și ea și soțul ei erau vaccinați și așteptau să facă a treia doză când s-au îmbolnăvit. El a trecut ușor prin boală, dar ea a stat trei săptămâni în spital. „Era foarte atentă și-i era foarte frică și eu cred că frica asta n-a fost bună deloc, a consumat-o prea mult”, spune Mădălina.  

Când mergeau în vizită și își luau rămas bun, mamaia îi îmbrățișa și le ura de fiecare dată să aibă reușite în viață, noroc și tot ce-și doresc. Apoi stătea în fața porții și le făcea cu mâna până nu-i mai vedea. „Asta era chiar o tradiție, tot timpul ne făcea cu mâna, de când eram mică. Și eu îi făceam înapoi din mână, până când nu ne mai vedeam. Asta mi s-a părut cel mai dureros lucru când am plecat ultima oară: că nu mai era acolo.”

Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.