Cum m-a salvat mâncarea

Ziua pizzei, cea mai fericită zi din viața mea.

Era o dimineață de weekend din 2011. O parte a memoriei îmi spune că în ziua respectivă ningea afară, dar e foarte posibil să fi plâns în mai multe anotimpuri în anul ăla. Mintea mea schimbă realitatea trecutului după cum îi convine uneori.

La vremea aia, locuiam într-o garsonieră deasupra Pieței Kogălniceanu, cea mai frumoasă garsonieră din lume. Tocmai mă părăsise un tip, ceea ce mi se părea foarte exotic (m-a părăsit? Pe mine? Eu, care sunt cea mai super? Interesant.) și extrem de dramatic în același timp. Drept urmare, plângeam ca un bebeluș proaspăt ieșit în lume, în vârful canapelei, în timp ce mă uitam la zăpadă, deși e foarte posibil să fi fost luna mai sau să fi înflorit cireșii.

Nu gătisem nimic niciodată în afară de ouă prăjite. Viața mea de până la 24 de ani a cuprins o paletă îmbelșugată de tulburări alimentare ale căror denumiri științifice îmi scapă, cert e că uram mâncarea și îmi uram corpul. Voiam să fiu slabă (ceea ce chiar eram) și mă vedeam foarte grasă când în realitate toată lumea era îngrijorată de starea mea de sănătate. 

Nu înțelegeam nici de ce există oameni pasionați de mâncare și care e sensul gustului în viața noastră – în afară de gustul cartofilor prăjiți și al ciocolatei, singurele lucruri pe care le puteam mânca, inclusiv când eram mică. În copilărie, mi-am exasperat rudele cu refuzul constant de a mânca, iar ei mi-au creat o nouă paletă de traume obligându-mă să o fac. Ca soluții alternative, uneori bunicii mă îndopau cu țuică, „ca să îmi crească pofta de mâncare”, inițiativă care nu rezolva nimic la momentul respectiv, doar mi-a creat o pasiune fantastică pentru alcool pentru tot restul vieții. Știți, la vremea aia nu era moda asta cu parentingul.

Iar în 2011, în vârful canapelei din garsoniera de la Kogălniceanu, lucrurile nu stăteau diferit.

Există un joc video vechi, King’s Quest VI, în care prințul Alexander trebuie să salveze ceva prințesă nonfeministă trecând prin mai multe planșe de joc pe care le rezolvă ca pe un puzzle, folosindu-se de câte un obiect magic din jur. În fiecare planșă de joc, obiectul ăla magic sclipea mai tare decât tot restul graficii, ca și cum îl chema pe protagonist să-l ridice de jos.

După câteva ore de plâns în dimineața respectivă,  am văzut ceva sclipind într-un colț al camerei. Nu băusem, dar așa cădea lumina. M-am îndreptat spre obiectul cu pricina și am ridicat de jos o revistă Good Food, prima dintr-un teanc pe care proprietarii mi le lăsaseră moștenire în momentul mutării, spunând că nu vor să le care după ei, și pe care le ignorasem total până atunci.

Am întors-o pe toate părțile, am început să o răsfoiesc și mi-au căzut ochii pe o pizza superbă cu mozzarella, roșii și busuioc, iar în momentul ăla am zis:

„Eu o să fac pizza asta acum.”

Ca și cum vorbea altcineva din mine, care brusc a început să locuiască în corpul meu și care începuse să dicteze toate mișcările pe care urma să le fac în dimineața respectivă. 

Fără să respir, am scris lista de ingrediente pe o foaie (din nou, era 2011, nu aveam telefon din ăla de făcut liste) și m-am dus să le cumpăr de la magazinul din colț. Inima îmi bătea foarte, foarte tare. Am urcat înapoi în casă și am deschis ușa-acordeon de plastic a „bucătăriei”. 

Bucătăria era o chicinetă de vreo 4-5 metri pătrați, fără geam sau aerisire, în care încăpeam doar eu, aragazul cu cuptor și câteva rafturi cu oale deasupra aragazului. Singurele momente în care intram acolo în mod normal erau diminețile când îmi făceam cafea. M-am dus înapoi în camera mare, am dat tot ce era pe birou la o parte, am șters de două ori praful și am tapetat biroul cu vreo jumătate de pungă de făină, ca să prepar blatul pentru pizza. Am dat făină pe așternuturi, pe pantofi și între scândurile parchetului. Am frământat energic aluatul, timp de fix 10 minute, nici mai mult nici mai puțin, conform instrucțiunilor. Mi-am dat seama că nu am sucitor, așa că e foarte posibil să fi întins aluatul cu un deodorant. Am uns blatul cu unt moale, amestecat cu usturoi tocat, am rupt fâșii de mozzarella deasupra, am tăiat totul în patru bucăți și am dat la cuptorul preîncălzit la ceea ce estimam eu că ar fi echivalentul a 250 de grade Celsius într-un cuptor cu gaz. În timp ce am așteptat să se coacă baza, am tocat roșiile cu busuioc pentru topping. Nu înțelegeam nimic din ce făceam, dar știam că sunt aproape.

După vreo 10-15 minute, am scos tava din cuptor și am încercat să pun roșiile cu busuioc deasupra mozzarellei. O parte au căzut. Înainte să încep să mănânc, m-am uitat la pizze pe toate părțile. Crescuseră mult și mozzarella devenise aurie. Garsoniera mea, Piața Kogălniceanu și tot Bucureștiul miroseau a aluat de pâine și unt cu usturoi. Eram foarte amețită. Am luat prima gură, ca și cum ar fi mâncat-o altcineva, apoi am continuat. Am mâncat prima pizza, apoi am început-o pe a doua și am terminat toate cele patru bucăți în 10 minute. Apoi m-am uitat la hârtia goală de copt, m-am luat în brațe și am început să plâng din nou, apoi să sar râzând prin casă.

În momentul ăla, am știut că n-o să mă mai simt singură niciodată, că am găsit o parte din mine, că pot să mă salvez. Că nu există formă de afecțiune către mine însămi mai mare decât asta și că nu m-am pierdut.

Și că orice aș face în lumea asta pentru tot restul vieții, vreau să aibă legătură cu mâncarea.

Toată după-amiaza mi-a fost rău fiindcă mâncasem în total vreun kilogram de pizza cu vreo 150g de unt. M-a durut brațul drept două zile de la frământatul aluatului. În zilele care au urmat, am gătit câte o rețetă în fiecare noapte. Apoi mă uitam la toate emisiunile lui Jamie Oliver tot noaptea, fără să mai apuc să dorm, fiindcă voiam să știu tot. 

La câteva săptămâni, am început un blog care se numea Chicineta pentru că ăla era locul în care am învățat să gătesc și locul în care m-am salvat.

Vreun an mai târziu, am convins-o pe Cristina Mazilu să mă angajeze la Good Food. 

Încă dau făină pe mine, pe jos și pe toți pereții când fac un aluat.

În principiu, lumea nu pune o zi anume din viață pe un piedestal și zice „Asta a fost cea mai bună zi”. Dar pentru mine Ziua Pizzei a fost Cea Mai Fericită Zi Din Viața Mea. 


Oana Titică a scris pentru Good Food și acum este vocea din spatele Chicineta. Și mama lui Lolo.

Ascult-o vorbind în podcastul Pe Bune despre bucuria pe care i-a oferit-o pizza despre care tocmai ai citit, dar și despre businessul ei cu farfurii și incertitudinile antreprenoriatului.

Credem că poveștile despre ce mâncăm sunt povești despre ce trăim și vom continua să le spunem în rubrica Omnivor, gătită alături de partenerii noștri de la Carrefour.

2 comentarii la „Cum m-a salvat mâncarea

  1. Dear Oana, sper ca știi ca aceste confesiuni ale tale sunt vindecătoare! Thank you!!!! For being you!

  2. Cat de frumos ai povestit!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *