De ce mă tot vopsesc

Nuanțele părului meu și ce ascund ele.

Am scris acest eseu în cinci părți anul ăsta, când am împlinit 27 de ani și mi-am putut privi mai critic alegerile. A fost publicat inițial ca eseu serial în Concentrat, newsletterul nostru zilnic a cărui gazdă sunt, pentru că voiam ca cititorii să mă cunoască mai bine și să le dau un prilej se gândească la propriile căutări (la Concentrat te poți abona aici).

Episodul I: Roșcat

Fotografie de Szilárd Ioó

Prima oară m-a vopsit maică-mea, în Italia. N-aveam nici 15 ani și îi vizitam în premieră pe ai mei în noua lor casă, unde trăiau povestea emigranților clasici. Plecaseră, mi-au spus, ca să am eu o viață mai bună. Tata dăduse un job de șofer în portul Constanța pe unul de șofer de camion în Mantova. Mama abandonase mătura de la salubritate ca să îngrijească bătrâni. 

Mă lăsaseră cu bunicii, dar mai ales cu mamaia, care făcea ce fac toate mamaile, x 10. Gătea pentru 10 oameni, deși eram trei, mă obliga să fiu la 8 seara acasă și se strâmba la orice notă sub 10. Voia să nu ajung ca ai mei – fără Bac, cu minimum pe economie. Cu asta eram de acord. De-aia citeam câte patru-cinci cărți pe lună, notam cu sfințenie neologisme în caiete dictando și le foloseam în cele mai nepotrivite contexte, doar să arăt că le știu.

Când i-am arătat mamei vopseaua roșie ca flama din magazin, a ezitat. Stătuse totuși prea mult timp departe de mine ca să mă refuze. I-am amintit că vine ziua mea, că am intrat cu 9,16 la liceul la care am vrut, că am fost un copil cuminte. 

Culoarea aia avea tot ce-mi trebuia ca să încep o viață nouă. Liceul era șansa mea să citesc mai mult, să dau tare Sepultura în căști, să fie greu să mă ignori. Iar roșcatul era suficient de hardcore cât să mascheze toate celelalte lipsuri, frustrări și frici. 

În 2008 în Constanța era la modă să te uite Dumnezeu în Taclale, o cârciumă afumată vizavi de Casa Căsătoriilor, unde băutorii de bere se împărțeau între băutori de Ursus și băutori de Timișoreana. Era la modă și să bei Bloody Mary. Pentru că erai rocker și îți plăcea tot ce era bloody. Inclusiv părul.

Ca fată, nu erai destul de hardcore dacă nu erai roșcată. Erau și meme-uri care spuneau că blondele sunt pentru băieți, brunetele pentru bărbați, însă roșcatele sunt doar pentru un grup select. Nu știam ce e aia feminism și nu-mi puneam problema că e greșit să te asiguri că deciziile tale le fac pe plac altora. 

Trei ani am avut porecla Red, apoi Roș, ambele puse de bărbați. În clasa a IX-a eram deja un soi de model pe DeviantArt; mai târziu, un fotograf din Cluj a venit până în Constanța doar ca să-mi facă poze. 

Abia printr-a XI-a mi-am dat seama că orice fată care voia o schimbare se vopsea roșcată. Așa că liceul era acum plin de ele. Împărăteasa roșcatului se simțea amenințată. Am ripostat scriind statusuri de hate pe Facebook („nu vă mai faceți roșcate dacă sunteți urâte”) – la care primeam like-uri doar de la alte roșcate –, apoi m-am hotărât să mă duc eu unde nu e nimeni. 

Să găsesc următorul roșu.

Episodul II: Blond

Când toate fetele din liceu s-au făcut roșcate, am virat spre blond. Ce roșcată consacrată se mai făcuse până atunci blondă?, mi-am zis. Plus că era greu ca dracu’ să decolorezi iadul roșu și strânsesem bani doar pentru asta vreo jumătate de an. 

Puneam deoparte câte puțin din cei 50 de euro lunari pe care mi-i trimiteau ai mei din Italia prin MoneyGram. Restul îi dădeam pe țigări, vodcă cu suc de roșii și taxiuri care mă ajutau și să fiu acasă când zicea bunică-mea, și să nu ratez prea multe în barurile prin care hălăduiam.

Blondul n-a venit singur. A adus și unghiile false, construite din acrilic la salon, a adus rujul roz, până atunci un sacrilegiu, a adus cercei lungi care sclipeau în soare și a adus o altă gașcă de prieteni, la pachet cu un iubit care n-auzise niciodată de Sepultura. Printre roșcatele cu curele cu ținte și catarame eram, în sfârșit, din nou altfel. 

Aveam toate semnalmentele conținute de termenul „pițipoancă” și totuși mergeam la Olimpiada de Filosofie, citam ostentativ din Dostoievski și fumam Dunhill roșu scurt. Oximoronul era unul dintre cuvintele mele preferate. 

Coordonatele mari nu se schimbaseră. Tot trebuia să fiu mai bună decât ai mei, tot trebuia să plec din orașul de provincie în care nu se întâmpla nimic, tot trebuia să mă placă toată lumea. 

Sau măcar să mă placă unii și să-i șochez pe alții. 

Bunică-mea era mândră. Îmi spunea că arăt, în sfârșit, ca o domnișoară. Tata mă striga „blondo” și făcea glume proaste, iar mama bănuia că un băiat e de vină pentru schimbarea asta radicală. Nu i-am confirmat, nu i-am infirmat. Eram ca o salcie în vântul validării, însă, la 19 ani, vopsitul părului era felul meu de a controla narațiunea.

Chiar dacă n-aș fi numit-o așa atunci. 

Vreo doi ani am ținut-o într-un schimb de blond cu roșu – pentru că demonstrasem deja că pot să le jonglez cu brio pe amândouă –, până mi-am stricat părul și, odată cu facultatea, l-am lăsat să-și revină. La cârma acestui compromis stătea și o relație înfocată, stabilă, dar la distanță, pentru care făceam naveta săptămânal din București în Constanța. Viața părea bună și zbuciumul era ținut în lesă. 

Dar n-a durat mult până relația a început să-mi fie prea mică și oamenii din București să strălucească mai tare.

Episodul III: Mov

Când am ales movul, tocmai ieșisem dintr-o relație importantă care se derulase la distanță și se încheiase cu multă dramă. În principiu pentru că nu știusem să exprim emoții, dar mai ales pentru că mi-era greu să recunosc că nu voiam să muncesc la o relație dacă nu venea totul de la sine. 

După doi ani la distanță, nu mai venea. 

Eram în prag de licență la Facultatea de Filosofie, bornă esențială și punct de pornire către ceva important. Ideal către un job de care să nu-mi fie rușine, așa cum îmi fusese toată copilăria de jobul maică-mii, despre care ziceam oficial că e casnică, deși ea făcea curățenie în port. Mă vedeam și mutată din cămin în chirie, cât să le spun alor mei că „sunt pe picioarele mele”. 

Movul era o scurtătură excelentă pentru disperarea cu care voiam să recuperez viața care ar fi putut fi: cu circuit în cluburi de vineri până sâmbătă, cu oameni noi, cu evenimente pe care le ratasem cât făcusem naveta București – Constanța. Eram de trei ani în Capitală și abia știam să ajung până în centru fără să mă uit pe Google Maps.

Recuperarea asta a venit la pachet cu alcool, plâns pe șinele de tramvai de lângă Hangover Club, cu blackouts și multă nefericire. Dar a venit și cu mii de like-uri validare iarna aia, când tipul din spatele paginii de Facebook Oameni ai Bucureștiului m-a oprit pe bulevard și m-a întrebat dacă poate să-mi facă o fotografie cu părul lângă niște luminițe. 

Validarea a durat cât îți ia să apeși butonul like. Aveam 22 de ani, eram absolventă de facultate, mă angajasem într-o agenție de inbound marketing (acronimele SEO și SEM tronau în toate listele de abilități must have și păreau o promisiune solidă pentru viitor), stăteam în chirie și părinții mei din Italia, chiar și bunica din Constanța, erau mândri de mine. Bifasem, teoretic, tot ce trebuia ca să fiu „mai bună decât ei”. 

Și atunci de ce nu era suficient? De ce aveam în continuare nevoie să fiu altfel

Episodul IV: Turcoaz

Fotografie de Alexandra Iftime

Încă îmi căutam un sens în viață când m-am vopsit turcoaz, dar aș minți dacă n-aș zice că am făcut-o și din inerție. Mă vopseam de peste opt ani deja, aveam griduri întregi de nuanțe pe Instagram și oameni care mă întrebau des: „Și-acum ce-ți mai faci la păr?”.

Nu voiam să-i dezamăgesc. Ba chiar le dădeam șansa să ghicească ce urmează în poll-uri pe Stories. Vopsitul devenise parte dintr-un soi de brand personal, ca hashtagul #fomietzsche, pe care încă îl folosesc ca reminder că mi-am dat licența pe eterna reîntoarcere din filosofia lui Nietzsche (încă pare un subiect bun) și că iubesc atât de mult să mănânc, încât confund des pofta cu foamea. 

Pe scurt, eu nu știam de ce mă vopsesc, dar oamenii știau despre mine că sunt fata care se vopsește.

Povestea asta aparent frivolă despre culori de păr nu e doar despre mine. E despre o generație a cărei nevoie de a fi altfel – mai buni ca mama, tata sau orașul natal – s-a contopit cu internetul, un hău care mângâie pe creștet răzvrătirea, contrastele, spectacolul. Câtă vreme inimile curg pe Instagram – și curg când îi dai ornamente cât pentru un pom de Crăciun în piața publică –, viața e OK și adevăratele schimbări pot să aștepte. 

De-aia vopsitul a continuat să fie și un placebo cu care cârpeam neîmpliniri. Întâi în familie, apoi la școală și facultate, iar acum, în muncă. Eram copywriter într-o agenție de publicitate, într-o industrie în care toți creativii – cum ne spuneau jargonul și account managerul – erau sau voiau să fie măcar puțin speciali. Unii prin ce făceau (era cumva în fișa postului: luai bani ca să propui concepte nemaivăzute, inovatoare, diferite), alții prin cum arătau. 

Eu am fost prea puțin în prima categorie. Stăteam continuu în brainstorminguri, scriam postări de social media și uneori prezentări în care pitchuiam campanii pentru branduri. Îmi imaginam că ar trebui să citesc Adweek sau AdAge la cafea, dar se întâmpla rar și robotic, pentru că știrile din industrie nu mă entuziasmau. 

Nu ca articolele din The New Yorker. Nu ca Orașul vulnerabil, un articol din DoR din 2017, căruia i-am dat o oră și 15 minute, într-o zi cu deadline la postări în PowerPoint. Tot la muncă eram și când am văzut anunțul Burselor Superscrieri 2017, un program de sprijin profesional și financiar pentru oricine voia (chiar și o anonimă fără experiență) să documenteze un fenomen important în societate. Anul ăla, fenomenul era violența în cuplurile de adolescenți. 

Am aplicat. Deși nu intervievasem pe nimeni niciodată, habar n-aveam să găsesc un subiect și singurele chestii pe care le scrisesem vreodată erau postări de blog și de Facebook, am luat-o. Nimic nu-mi mai dăduse așa de multă adrenalină ca posibilitatea de a mă preocupa de ceva mai mare decât mine și decât propriile drame. 

Ultimul episodNicio culoare nu rezolvă tot 

Să mă înscriu la Bursele Superscrieri din 2017 a fost un pariu bun. La câteva luni după ce l-am câștigat, am prins un post de reporter junior pe educație la DoR. De atunci au trecut aproape trei ani care m-au dus în multe locuri. 

Acum vreo doi, într-un tren de Constanța, unde casa în care am crescut mi-a fost de data aia doar cazare. În fiecare dimineață mă duceam cu microbuzul într-un orășel la vreo 30 de km distanță, să văd cum navighează o familie tânără cu doi copii viața cu Huntington, boala genetică incurabilă a lui Sorin, tată și soț imobilizat la pat la 35 de ani. 

Vedeam cum viața lor e dictată din ce în ce mai des de nevoi imediate. „Vrei apă?”, „faci pișu?”, „hai să-ți dau să mănânci”, spunea în fiecare dimineață Loredana, soție, mamă și optimistă incurabilă, care se îngrijea și de Sorin, și de copii, și de casă. 

Seara plecam și mă uitam în gol tot drumul. Mă întrebam dacă așa arată reziliența și dacă asta e viața reală pe care eu o ratasem încercând să fiu „unică”, bifând culori pe păr pe post de panacee. 

Acum un an m-am urcat într-un avion spre Satu Mare. Muncitorii de la fabrica de aragaze Electrolux erau în grevă de mai bine de o lună. Cereau salarii mai mari, comunicare transparentă și respect de la maiștri și șefi. M-au primit în caravana lor de protest care străbătea țara până la București și mi-au vorbit despre toate nemulțumirile lor – că nu mai primesc felicitări scrise de mână de sărbători, așa cum le trimiteau foștii directori, că voucherele de vacanță au dispărut, că li se spune cu răceală că pragul de producție a crescut iar, că HR-ul îi tratează de sus.

Toate călătoriile astea m-au scos din propriul cap și în niciuna n-a contat în ce culoare aveam vopsit părul. Mergeam pe teren și nu mă mai gândeam la mine, la familia mea și la eșecurile mele. Totul era despre cei pe care îi intervievam și despre locul lor în lume. 

Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o în ultimii ani e că lucrurile sunt mai gri decât par. Lentila asta m-a ajutat să-i privesc altfel pe ai mei. Pe mama, o fricoasă sub papucul bunicii, care și-a luat carnetul într-o țară străină, merge pe bicicletă fără să se întrebe ce cred vecinii despre asta și s-a înscris singură la cursuri de dans. Pe tata, un antisocial complexat de sărăcia de la sat, care și-a cumpărat o mașină nouă din propriul salariu, și-a făcut prieteni care nu sunt doar români și a avut vreo doi ani propria grădină. Amândoi s-au desprins de câteva prejudecăți. 

Astăzi mi se pare amuzant că în seara în care am luat două premii pentru munca mea – Generația 2020 (un fel de „tânără speranță” în jurnalism) și locul II la Reportaj pentru Pentru tine, ceva veșnic – aveam părul șaten. Adică boring, aș fi spus cu doar doi ani înainte. Adică nimeni n-a putut să spună „a câștigat fata aia cu păr roz, mov, turcoaz”. 

Părul a fost mereu un pretext pentru o căutare mai complicată, care nu s-a încheiat cu o concluzie. Nici nu știu dacă se va încheia vreodată. Nevoia mea de a fi altfel – mai bună decât X, Y, Z, unde literele astea sunt și o moștenire a culturii competitive în care ne crește școala românească – a rămas și devine din ce în ce mai greu de hrănit. 

Câștigul din prezent e că acum știu că nu există un job, o relație, un oraș, o casă sau o culoare care să le rezolve pe toate. 

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

2 comentarii la „De ce mă tot vopsesc

  1. Bravo Nico 👏 mai ales pentru curajul pe care l-ai avut sa scrii despre lucuri atat de personale.

  2. Ah ce vremuri. Eu am convins-o pe mama sa ma vopsească brunet, pe la 14 ani. Era prin 2005, tata era plecat din tara, iar ea nu avea nimic împotriva sa ies din peisaj. Tot ea mi-a cumpărat primul Cercel din argint. Eu îmi dădusem gaura în ureche cu unul din tabla chioara și a zis ca daca fac ceva, macar sa fie cu ce trebuie (era în forma de craniu). Bineînțeles că până am terminat liceul, au mai urmat alte 3 gauri în ureche și apogeul, un pierce in limba.
    Am renunțat la toate astea în anul 2 de facultate, după ce am ajuns sa fac voluntariat în asociatia de studenți și era alt mediu.
    Acum, la 29 de ani, inca mai am gaura în limba și ascult uneori Sepultura.

    Ma bucur insa ca moda cu Bloody Mary nu a ajuns și un Buzău. Nu mi-a plăcut niciodată :))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *