Cum mă leagă scrisul de oameni

Acest eseu face parte din „De ce scriu”, o serie a reporterilor și editorilor DoR despre ce ne determină să căutăm și să scriem povești.

Aproape tot ce am scris vreodată, probabil în afară de listele de cumpărături, am scris ca să fie citit de altcineva.

În școală, am scris compuneri pentru că trebuia, și mi-am dat silința pentru că era de cea mai mare importanță atunci să se întoarcă toate cu un FB sau un 10.

În adolescență, am scris constant pe internet, de data asta pentru că așa voiam eu. Pe forumuri, pe Livejournal, pe Myspace, Hi5 și oriunde mai găseam comunități de care voiam să aparțin. În conversații scrise pe net mi-am descoperit interesele, am învățat vocabular în engleză, am învățat cum să argumentez un punct de vedere și mi-am făcut prieteni noi. Am învățat despre istorie și biologie pe formuri Harry Potter unde luam lecții de ierbologie. Comentam filme, cărți, știri și întâmplări din viețile noastre cu oameni de prin toate colțurile lumii pe forumuri de muzică rock (rar discutam muzica pentru care eram teoretic acolo).

Conexiunile au trecut și dincolo de ecran. Ne trimiteam felicitări de Crăciun sau pentru zile de naștere și am primit chiar și o invitație la o nuntă, mai degrabă ca suvernir pentru că nu aș fi putut călători pentru eveniment. O am și acum în cutia cu hârtii importante, deși nu am mai ținut legătura cu mireasa.

Cu replica „știu că e ciudat să-ți scriu așa din senin dar trec prin orașul tău săptămâna viitoare” m-am întâlnit în sfârșit acum trei ani cu o fată pe care o știam de mai mult de zece ani de pe forumul unei trupe rock. Era medic, pe adunci rezident, și mi-a povestit despre cum funcționează sistemul de sănătate în Belgia. Eu i-am povestit ce știam despre rezidențiatul din România. Nu am vorbit aproape deloc despre forum pentru că nici eu, și probabil nici ea, nu mai suntem persoanele care eram când ne-am conversat prima oară pe net.

Prin discuții purtate în scris online am devenit eu mai mult decât am crescut în băncile școlii.

Am învățat că modul în care scriu, cuvintele pe care mi le aleg și punctuația formează câteodată singura imagine despre mine pe care cineva o are. E de mare ajutor să poți scrie cu autoritate când, deși te apropii de 30 de ani, încă arăți prea tânără pentru o persoană cu un job serios.

Ce scriu ș­i cum îmi aleg cuvintele reprezintă o parte din identitatea mea, la fel de mult ca hainele pe care mi le aleg sau dacă într-o zi mă machiez sau nu.

Mult din ce am scris pe net acum nu mai există, sau nu mai e public. Din fericire, colecția de provocări de tipul „descrie-ți viața în titluri de cântece de la The Smiths” nu mai este așa stufoasă acum pe cât era când aveam 16 ani. A avut un rost pe moment: mi-a servit ca o unealtă de conexiune.

Atunci, conexiunea era socială. Acum scriu tot pentru conexiune, dar mai degrabă pentru a face conexiuni în mintea mea, care poate îi ajută și pe alții.

Expresia „gândesc cu voce tare” mă sperie pentru că eu gândesc cel mai bine în fața unui document pe laptop, în care pot să înșir informații și gânduri până ajung să fie în ordinea în care lucrurile au sens, mai ales citite de altcineva. Pot să șterg, pot să reordonez, pot să mut informațiile pe o altă pagină, până când aglomerația din mintea mea formează o coadă bine organizată pe pagină, de parcă nu doar cuvintele au fost dintotdeauna în ordinea aia, ci și gândurile mele.

Pentru cineva care se aventurează des în paranteze, în opțiuni generate de alte opțiuni, care câteodată sunt prea departe de realitatea și de nevoile imediate, provocarea de a pune niște idei în scris într-un fel pe care ar putea să le înțeleagă și alții este esențială.

După ce am ordonat ideile, le trimit în lume, pentru că vreau un răspuns.

Poate că acum încep procesul de scris mai des pentru mine, dar tot nu scriu doar pentru mine. Vreau să cresc în continuare, și simt că pot face asta doar în conexiune cu ceilalți. Dacă aș scrie într-un jurnal, simt că aș fi tot eu cu gândurile mele. Poate le-am ordonat puțin și mi le-am scos din minte o periodă, dar dacă rămân exclusiv ale mele, nu simt că am avansat, doar că le întorc eu pe toate părțile. După ce găsesc o formă să le trimit în lume, orice s-ar întoarce înapoi în răspuns mă ajută mai mult în acel moment decât lipsa de reacție pe care mi-ar oferi-o un jurnal.

Cătălina Albeanu e editor digital la DoR, a lucrat la introducerea abonamentelor digitale și în prezent e parte din echipa care se îngrijește de experiența cititorilor pe site: de la cum se îmbină textul cu fotografiile și cum arătăm pe mobil până la cum putem prezenta jurnalismul în moduri inovatoare. Când scrie, Cătălina caută să înțeleagă relația oamenilor cu autoritățile: ce așteptări ar trebui să avem de la politicieni; ce nevoi de schimbare există într-un oraș cu același primar în funcție de mai multe mandate; și ce putem să învățăm din alte țări despre ce se întâmplă la noi.