Poveștile vindecă. Iar comunitatea ne poate susține să le spunem pe termen lung.

Până pe 15 noiembrie vrem să ne dublăm comunitatea de susținători. Iată de ce și cum să te implici în cea mai ambițioasă campanie DoR.

Pe 1 octombrie începem alături de comunitatea DoR un efort de a dubla numărul de susținători de la 2.250 la 4.500 și de a ne asigura astfel mai multă stabilitate pentru jurnalismul pe care îl facem și pentru echipa din spatele lui. (Susținătorii noștri plătesc un abonament digital recurent, adică fie 15 lei lunar, fie 150 de lei anual.)

Campania asta e strâns legată de misiunea noastră și, e important s-o spun, de misiunea mea. Vreau să încep cu o poveste despre asta.

La începutul anilor 2000 eram la masterat în SUA și una dintre profele de acolo mi-a recomandat să ascult o emisiune de radio care se numea This American Life. Ieșea o dată pe săptămână, ținea o oră, avea o temă și spunea povești intime pe acea temă. 

În prima ediție pe care am prins-o (asta), una dintre povești era despre o scrisoare a unui tânăr bâlbâit către tipul care îi livrează pizza. Jurnaliștii o editaseră, scoseseră bâlbâitul, pauzele și stresul vorbirii și rămăsese un mesaj clar și limpede: dragă livratorule – nu-ți pierde răbdarea, nu mă repezi, nu mă bănui că vreau să-mi bat joc de tine făcând pauze și, te rog, nu-ți bate nici tu joc de mine. Am o tulburare de vorbire și-mi va lua ceva să comand — mai ales ce-mi doresc, pepperoni, care întâmplător conține și litera „p”, care e cea mai dificil de articulat.

Era o poveste mică la scara problemelor lumii, însă pe mine m-a zdrobit pentru că m-am simțit văzut.

Am avut o perioadă atât de anxioasă și înfricoșătoare când am intrat la liceu încât bâlbâiala era singurul mod de a putea articula cuvinte. Dacă nu mă bâlbâiam, stăteam împietrit în clasă la cea mai mică întrebare — fie că mă ascultau, fie că mă întrebau cum mă cheamă. (Am fost la un pas de exmatriculare, dar asta e o altă poveste.)

Ce vreau să subliniez e că povestea tânărului bâlbâit a funcționat ca un medicament. Era tratamentul de care nu știam atunci că am nevoie, dar pe care l-am primit cu recunoștință, chiar dacă sosea 10 ani mai târziu. Efectul a fost unul pe care am încercat conștient să-l obțin de atunci și din poveștile pe care le-am citit și din cele pe care le-am scris sau ghidat: acea poveste m-a făcut să mă simt mai puțin singur.

Nu știam că jurnalismul poate face asta. Că e cu ochii pe putere, că investighează, că oferă informații imediate — da. Dar nu știam că poate, folosind aceleași unelte — documentare riguroasă, informații verificate, scriitură precisă — să spună povești despre oameni obișnuiți, povești care să te facă să te simți mai puțin singur sau povești care să fie un antrenament de empatie și care să-ți permită să vezi lumea prin ochii altora.

Umbrela largă a acestor forme e jurnalismul narativ și asta mi-am dorit să fac încă de când am auzit acea emisiune. Asta facem cel mai bine și la DoR. De fapt, ăsta e principalul motiv pentru care existăm: să spunem poveștile oamenilor din jurul nostru, așa cum nu le-ai auzit niciodată, în speranța că vor aduce vindecare, că vor face oamenii să se simtă văzuți, că vor oferi experiență dincolo de informații.

E tot jurnalism. Doar că nu sunt știri. Dacă vrei neapărat să pui poveștile astea într-o categorie, sunt știri pe care le simți.

Ce altceva facem bine la DoR?

Pe 15 noiembrie se împlinesc 11 ani de la prima ediție tipărită a DoR și valoarea noastră fundamentală nu s-a schimbat: avem grijă de oamenii despre care scriem, avem grijă de comunitatea noastră și îi tratăm cum putem de bine, și avem grijă de munca pe care o facem. Jurnalismul e plin de greșeli – e în natura meseriei –, dar asta nu înseamnă că trebuie să fie fușărit.

Primul număr DoR (care din fericire n-a rămas singurul) era rar, dar dorit.
După lansarea DoR #1, am întrebat comunitatea de pe Facebook cum ar defini atunci misiunea revistei.

Când am început DoR, prea mult din ce vedeam în jur era fușărit și neatent: nu conta ce vizual foloseai, cum împachetai poveștile, cum le trimiteai în lume, dacă aveau sau nu diacritice, dacă foloseai software piratat, fonturi plătite sau dacă aveai relații constructive de muncă în echipă sau cu colaboratorii. 

Ce mi-am dorit să aduc mereu în jurnalismul din România sunt narațiuni bine documentate și bine scrise, care să producă empatie și să fie trăite ca o experiență. Dar mi-am dorit să aduc și un antidot la suficiența și blazarea care se instalează uneori, o altfel de formă de a relaționa: cu scopul muncii, cu produsul pe care ai ales să-l faci, cu echipa, cu colaboratorii, cu comunitatea de cititori.

De aceea am vrut să trăim și intern, între noi, la fel cum trăim și în relație cu oamenii despre care scriem: cu transparență, cu înțelegere, cu empatie.

Am întrebat recent echipa ce facem noi bine la DoR și multe răspunsuri s-au repetat. Într-o perioadă de incertitudine, cu multe văi și multe zile dificile, gândurile lor au fost o gură de oxigen. Înainte să ajungem la cum ne merge azi, iată câteva dintre lucrurile pe care le facem bine:

  • Prețuim transparența în lucrul cu echipa și în comunicarea cu comunitatea și cu restul lumii: am povestit oricui a vrut să știe tot ce am învățat despre cum e să faci o revistă tipărită (distribuția e o treabă dureroasă), cum e să crești o echipă, cum e să strângi bani pentru jurnalism etc.;
  • Avem o cultură organizațională care prețuiește flexibilitatea și comunicarea sinceră, fără sarcasmul și cinismul care maschează de atâtea ori frica din organizațiile din România. Ne încurajăm unii pe alții să creștem și să descoperim care e munca cu care ne potrivim cel mai bine, chiar dacă asta înseamnă că uneori oamenii ne părăsesc pentru alte vise (avem mulți alumni DoR care lucrează în străinătate);

  • Suntem extrem de atenți la experiența celor care ne citesc, care ne scriu că întâmpină probleme când cumpără un abonament sau un produs, care vin la evenimente. Pentru ei scriem, pentru ei lucrăm și pentru ei organizăm;

  • Avem o relație îndelungată cu o comunitate generoasă de abonați, care ne sunt alături de ani de zile. Știm că dincolo de faptul că ne răsplătesc pentru munca pe care o facem, ne sunt alături și pentru valorile în care credem și pentru modul în care le trăim. (Din primăvară suntem în contact continuu cu ei pe un Slack dedicat, unde povestim despre materiale publicate, materiale în pregătire și schimbăm recomandări.);
Uneori schimbăm idei, feedback și organizăm evenimente onlne, alteori invadăm Slack-ul cu emojiuri, GIF-uri și meme-uri.
  • Am făcut mereu loc unor voci noi: în scris, în fotografie, în ilustrație. Sunt atât de mulți oameni talentați în România care merită spațiu să se desfășoare și ne-am considerat mereu privilegiați să-l putem oferi.

Fac această recapitulare parțială și ca o încurajare: pandemia ne răpește tuturor claritatea și ne poate face să nu vedem dincolo de obstacolele imediate. De aceea nu strică un exercițiu ocazional de gratitudine sau mulțumire pentru lucrurile care te aduc motivat la muncă zi de zi.

Unde suntem după șase luni de pandemie

Am făcut un bilanț la final de mai care inventaria schimbările pe care începusem să le facem odată cu apariția COVID-19 în viețile noastre și care evidenția o parte dintre pașii următori pe care îi vom face. 

Varianta scurtă e că devenisem în două luni o redacție care lucrează mai degrabă de la distanță, care și-a concentrat eforturile pe câteva produse (dintre care unele noi), care a pierdut surse de venit importante și care urma să intre într-o incertitudine financiară prelungită. Altfel spus: oare când va veni momentul în care nu vom mai avea bani de salarii pentru toată lumea?

Am scris și că nu există zi în care să nu oscilez între bucurie și panică, senzație care a continuat și peste vară, mai ales că stările de siguranță aveau durată limitată: până la final de mai, până la final de septembrie, acum – sperăm – până la final de noiembrie.

Viața pe Zoom. Luni dimineață ne strângem pentru un check-in de echipă și un tur de mulțumiri pentru colegii care ne-au ajutat cu ceva.

Bani

Principalul stres vine din costuri. Lunar, salariile celor 20 de oameni din echipă, cu tot cu taxe, trec de 130.000 de lei. Dacă socotim și colaboratorii, ne apropiem de 150.000 de lei.

Despre salarii am scris aici, dar e important de spus că parte din ce ne dorim e să plătim echipa decent (pentru așteptările din media, care sunt joase) și s-o facem prin contracte de muncă, nu prin alte forme mai avantajoase pentru angajator, dar nu neapărat pentru angajat. Schimbarea asta am făcut-o în ultimii doi ani și ne-a julit tare de tot la finalul lui 2018.

Modul în care am acoperit salariile în ultimii doi ani a fost dintr-o combinație de venituri din abonamente (aproximativ o treime), granturi (altă treime) și sponsorizări și alte venituri din evenimente (ultima treime). Veniturile din evenimente au dispărut în 2020, așa că nesiguranța financiară a devenit o problemă cel puțin din două în două luni.

Da, știu, am putea da o parte din echipă afară sau le-am putea micșora salariile sau i-am putea trece în șomaj tehnic – și am sta liniștiți. 

Dacă fiecare abonat ar convinge câte un prieten să ne susțină, am dubla comunitatea imediat, iar veniturile de la abonați ar deveni jumătate din cele necesare pentru jurnalismul pe care îl facem.

Însă – și asta poate se datorează faptului că backgroundul meu e de jurnalist, nu de manager – asta mi se pare o ultimă mișcare și încă nu simt că am epuizat toate opțiunile. Sunt studii care arată că a apela imediat la concedieri ca o formă de management de criză dă rezultate proaste pe termen lung. Nu mai vorbesc de studiile care spun că a tăia salarii activează aceleași circuite neuronale care se aprind în cazuri de pericol și urmele acestei percepute nedreptăți (oricât de obiectivă e cauza, nu poți controla percepția) vor fi adânci. În al treilea rând, nu-mi doresc ca echipa să sufere mai mult decât o face oricum acum, când trebuie să aibă grijă de părinți, de copii, de propria sănătate sau de nenumărate situații neprevăzute. 

Sigur că îmi doresc să rămânem sustenabili, dar nu cu orice preț.

Echipă și roluri

La începutul verii am făcut o schimbare de roluri și am accelerat transformarea către o organizație mai autonomă, în care fiecare își știe misiunea și știe cu cine să colaboreze ca s-o îndeplinească cât mai bine: valabil și pentru cum facem jurnalism, și pentru cum gestionăm colaborările pe proiecte, și pentru cum căutăm soluții de sustenabilitate.

Am definit interesele noastre editoriale pentru următorul an și jumătate – echitate, mediu, identitate, dezvoltare rurală, muncă etc. –, am pornit produse noi (newsletterul Concentrat), am definit structuri colaborative (o echipă de vizual și producție pentru dor.ro; o echipă de produs etc.). 

Ne-am spus că până la finalul lui 2021 avem un scop clar: vrem să fim ghid pentru cum navigăm reconstrucția necesară în criza în care ne aflăm, dar și pentru cum să devenim mai rezilienți.

„E timpul să ne aventurăm în lume, cu curaj”, am scris echipei în iulie, știind că noua noastră structură era mult mai orizontală, cu mai puține noduri în care era un „șef” (am pus cuvântul în ghilimele pentru că autoritatea ierarhică n-a fost niciodată un principiu de funcționare la DoR). „Știu că sunt multe necunoscute și multe neclarități – inclusiv în ce înseamnă autonomia muncii și o colaborare fructuoasă și transparentă cu colegii, genul de colaborare care să favorizeze obținerea celui mai bun rezultat.

„Așa că mă aștept să fie greu, și mă aștept să ne împiedicăm spectaculos. Mă aștept s-o luăm pe cărări aiurea. Mă așteptăm să ne ciocnim. Mă aștept să ne călcăm pe bătături pentru că n-am comunicat cum trebuie.

Asta va fi și cel mai frumos lucru: vor fi semne că creștem, împreună.”

Schimbarea asta a fost și continuă să fie complicată, pentru că produce teribil de multă fricțiune. Înțeleg de ce sunt zile în care pare dificil: ai presiunea unei pandemii, ai presiunile personale, ai presiunile profesionale care vin din rutina zilnică, iar peste asta ai presiunea de a avea libertatea de a identifica cea mai potrivită cale într-un proiect sau cel mai potrivit articol sau cea mai potrivită formă de împachetare. Iar apoi vine presiunea să o execuți alături de alții, care necesită timp pentru interacțiune, negociere, tensiune, armonizare.

Dacă aș spune că ne ies lin toate aceste mini-proiecte, aș minți. Cred că suntem cu toții încă în faza aceea în care, deși ușa e deschisă, simțim că de cele mai multe ori e mai sigur să privim din praf spre lumea largă. 

Multe dintre discuțiile mele cu colegii sunt despre asta: cum am vrea să fie într-un anumit fel, însă acel fel să se întâmple mai degrabă miraculos sau ghidat/decis de alții. Să avem întâlniri care zbârnâie, dar să le conducă cineva care poate face asta. Să avem materiale memorabile, dar să le provoace editorii. Să avem conversații dificile, dar să fie altcineva care le începe. Să avem claritate în proiecte, dar să aibă cineva grijă să comunice asta. Să știm ce avem de făcut azi, dar să ne organizeze cineva.

E normal. E un sentiment adânc întipărit în firea noastră în partea asta de lume: lipsa de încredere în noi, în ceilalți, în sistemul în care alegem să riscăm. Cu toții ne temem de schimbări, mai ales de schimbări care ne pot amenința identitatea și statutul. 

Exact asta mi se întâmpla și mie, un adolescent speriat care îngheța în fața clasei când era provocat sau care a făcut pe el într-o zi în care era să-l ia o mașină pe capotă. Înțeleg cât de greu ne e și ce obstacole întâmpinăm.

Dar mai știu și că puterea poveștilor – poveștile care ne fac să ne simțim mai puțin singuri – e că ne pot schimba narațiunea și realitatea. Ne pot vindeca și ne pot face mai curajoși.

În pandemie am simțit și mai tare importanța ritualurilor: la Story time un membru al echipei livrează în fața celorlalți o poveste personală. Aici o ascultam pe Oana Barbonie, editorul vizual DoR. (Foto: Andreea Vîlcu)

Înainte

Despre asta e 2020, un test de curaj pe care nu toată lumea și l-a dorit.

Eu am norocul să am alături o echipă curajoasă. Oameni care și-au asumat conducerea unor proiecte sau care au renunțat la conducerea unor proiecte pentru că plăcerea lor era în a scrie. Avem oameni care au scris lucruri complicate pe care și le doreau de mult în lume, și oameni care zi de zi se confruntă cu presiunea de a trimite vești în lume.

Ce ne alimentează e ce primim înapoi de la comunitatea noastră de cititori și nu numai. Iată câteva reacții recente, care se adaugă tuturor celor care ne arată că ce oferă DoR în lume e important:

Dublăm comunitatea

Poate cea mai curajoasă decizie în pandemie a fost să ne aventurăm să ne dublăm comunitatea de abonați și s-o ducem de la 2.250 de oameni care ne susțin la 4.500.

E curajoasă pentru că n-am avut niciodată mai mult de 2.500 de abonați activi și e curajoasă într-o perioadă în care – pe bună dreptate – avem cu toții mare grijă ce facem cu resursele financiare.

Însă pentru noi e și cel mai onest demers posibil: am stat în lunile astea de criză și ne-am întrebat care e sursa de venit pe care am vrea s-o creștem ca să suplinim ce am pierdut? Să ne parteneriem cu mai multe companii? Să ne alăturăm demersului atâtor redacții de a încasa bani de la guvern? Să facem proiecte separate pentru branduri? Răspunsul, la toate, a fost nu. Tocmai pentru că pandemia a schimbat lumea, noi vrem să ne luăm și mai multă legitimitate de-a exista din partea comunității.

Altfel spus: să depindem de și mai mulți oameni.

Dacă ajungem la 4.500 – iar asta s-ar întâmpla imediat dacă fiecare abonat mai convinge un prieten – vom avea o bază mai stabilă pentru munca pe care o facem, iar veniturile din comunitate vor ajunge să fie jumătate din cele necesare ca să producem jurnalismul pe care îl facem. (Restul rămân granturi și relații comerciale pe care le-am asigurat până la final de 2021.)

Asta va face Slack-ul de comunitate și mai aglomerat și mai plin de viață. (Dacă ești susținător și citești asta și nu ești pe Slack, te așteptăm acolo!)

În plus, echipa va avea un orizont de respiro de câteva luni, care să permită schimbărilor de roluri și proiecte să se așeze, ba chiar să dea naștere unor idei și concepte și direcții noi, toate menite să răspundă și mai bine nevoilor editoriale ale celor care ne citesc.

La ce vom folosi resursele

E simplu. Resursele venite din comunitate sunt folosite ca să acopere salariile echipei editoriale care face poveștile DoR să se întâmple, să arate cum arată și să ajungă la voi îngrijite. 

Închei cu o întrebare pe care am auzit-o chiar de la comunitatea noastră: ce facem dacă nu ne iese s-o dublăm? Răspunsul meu a fost că ne vom bucura extrem de mult pentru toți susținătorii noi pe care îi vom fi strâns până la 15 noiembrie și că vom continua să ne facem munca și că vom ne vom uita la acel obstacol și ca la o oportunitate de a trăi o poveste nouă.

Însă, până atunci, rămânem optimiști și avem încredere în abonații noștri că împreună vom dubla comunitatea. Până la urmă, fiecare abonat contribuie la a continua să spunem povești care vindecă, povești care ne fac să ne simțim mai puțin singuri, povești care ne arată că putem trăi și altfel împreună decât înconjurați de frică și neîncredere.

Aproape toată echipa DoR, în apropierea redacției. Când te abonezi și mai aduci un prieten în comunitate, pe noi ne susții să spunem și să împachetăm povești care pot aduce o schimbare.

Mai multe detalii despre campania noastră puteți citi aici. De abonat o puteți face aici și ne-ar ajuta să vă îndemnați cel puțin un prieten să vi se alăture. Dacă aveți alături oameni care nu știu ce e DoR, le puteți da această pagină cu o selecție de texte care demonstrează cel mai bine ce știm să facem.

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *