Cum am învățat să n-am încredere în inspirație

Scriu, chiar dacă de multe ori sunt convinsă că nu mă pricep.

Acest eseu face parte din „De ce scriu”, o serie a reporterilor și editorilor DoR despre ce ne determină să căutăm și să scriem povești.

Când eram mică am scris o poezie cu rimă simplă care începea așa: „Afară plouă / Ana are ouă”. Eram la țară, într-o cameră albastră, și cuvintele erau mari și albastre pe foaie. M-am simțit mândră, dar nu am arătat-o nimănui. A fost primul lucru pe care l-am scris.

Apoi am continuat. Am scris despre pisici în pericol, prințese îndrăgostite, curaj, vacanțe și anotimpuri. Scriam compuneri pentru școală, iar pentru mine scriam într-un jurnal. Și citeam tot ce prindeam. Citeam așa mult că bunica se temea că o să înnebunesc. Cu cât creșteam, cu atât citeam mai mult și scriam mai mult. În jurnal scriam ce mă supără, iar la școală scriam ce trebuia.

Dar să-mi câștig banii din scris nu m-am gândit decât mult mai târziu. Citeam destul cât să știu că ce scriu era mult mai prost decât ce găseam eu în cărți. De ce să scriu dacă nu o să scriu la fel de bine ca autorii pe care îi iubeam? Și multă vreme am crezut asta, că a pune niște cuvinte în ordine e o chestie care implică muze și care vine din afară.

Dar apoi m-am angajat într-o redacție și cineva mă plătea să scriu articole, nu să aștept. Că îmi plăcea sau nu, că erau bune sau rele, trebuia să găsesc cuvintele în mine. Nicio muză nu a venit să-mi scrie vreo știre, oricât m-am rugat. Și când am fost forțată să scriu mi-am dat seama cât îmi place, chiar dacă rezultatul nu seamănă cu ce găsesc în cărți.

Aveam zile în redacția de știri când mă opream în mijlocul ticăitului de taste și din vreo știre anostă și mă gândeam: „Ce oameni norocoși suntem. Toți oamenii știu să scrie, iar pe noi ne plătește cineva să o facem”. Mă simțeam de parcă cineva a făcut un aranjament balcanic pentru noi, o favoare cerească. Apoi mergeam acasă și începeam să scriu în jurnal despre ce scriam la muncă, cum vedeam de fapt lucrurile, ce făceam când ieșeam în oraș, cum mă simțeam.

Aveam și zile în care îmi venea să mă dau cu capul de tastatură, în care fiecare propoziție era echivalentul unei sesiuni de tortură. Dar mergeam acasă și scriam în jurnal și despre asta.  Suna cam așa: „În altă ordine de idei, la muncă lucrurile sunt tot la fel. Nu fac nimic, totul în timp ce mă prefac că… nu știu, nu că muncesc, dar că am un scop”.

Scriu pentru că scrisul mă ajută să mă înțeleg pe mine și lumea din jurul meu. În zile proaste – și în cele bune. Și cel mai adesea în zile obișnuite. Uneori îmi place și atunci simt cum îmi crește inima în piept. Alteori nu, și atunci simt stomacul cum se strânge în jos. Uneori mă gândesc dacă propozițiile mele semănă cu cele din cărți. Și atunci mă enervez pentru că mă gândesc că doar îi copiez pe alții. Alteori mă gândesc la cum o să se simtă cei care citesc. Încerc din răsputeri să nu am astfel de gânduri chiar în momentul în care scriu.

Aici e o bucată de eseu la care m-am blocat. Și oricât mi-am spus că sunt cumva plătită și pentru eseul ăsta, că trebuie să-l scriu, că nu e momentul pentru gândit la ce cred alții, că inspirația divină e un mit, n-a mers cum mi-aș fi dorit. Așa că mi-am întrebat prietenii: ei de ce scriu?

Nu erau motive prea diferite de ale mele „scriu pentru că-mi ordonează gândurile”, „scriu pentru îmi place”, „scriu pentru că sunt încă lucruri nescrise”. Și atunci mi-am amintit că mai am un motiv pentru care scriu. Momentul trece și scrisul rămâne. E un fel de a prelungi momentul și de a lăsa o mărturie că s-a întâmplat.

Când eram mică, pe lângă citit și scris îmi plăcea mult istoria. Căutam orice urmă a trecutului mic și mare. Documentare mediocre, atlase cu hărțile realității vechii de mii de ani, scrisorile rudelor bătrâne. Și mă apăsa să mă gândesc că doar atât rămâne din viețile noastre. Dacă doar atât va rămâne din mine? Dacă nici atât?

Așa că, atunci când scriu, o parte din mine se gândește că las ceva în urmă. O mărturie în jurnal despre cum m-am simțit în nopțile de liceu când plângeam și simțeam că ceva e greșit la mine, un articol despre un spectacol de balet care m-a făcut să tremur, un articol despre milioane de albine care au murit într-un sat într-o zi de primăvară. Nu o să mai fiu niciodată în liceu, spectacolul nu o să se mai joace niciodată așa și albinele alea au murit pentru totdeauna.

Dar ce am scris despre toate astea a rămas.



Oana Filip e reporter și lucrează la DoR din 2019. Scrie despre satul românesc și ocazional despre mumii. A documentat dezvoltarea rurală pentru La Noi, unde a învățat să scrie despre agricultură. A stat o săptămână într-un cătun alături de o familie tânără, a documentat moartea a milioane de albine și a încercat să înțeleagă cum te împaci cu boala la bătrânețe. Îi plac nunțile și emisiunile TV îndoielnice.

Chiar și în aceste vremuri, misiunea noastră rămâne aceeași: spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea de abonați. Dacă ajungem la 4.500 de oameni care ne susțin, veniturile din abonamente vor fi jumătate din cele necesare ca să producem jurnalismul pe care îl facem.

Susține-ne cu un abonament digital. Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă și investești direct în echipa noastră editorială. 

Abonează-te.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *