[DoR & HBO Go] Filmele și serialele care ne țin în casă

V-am pregătit un pachet cu recomandări de filme cu care vrem să vă molipsim, pentru că noi nu mai putem trăi fără ele.

Westworld de Anuca Tataru

Ți s-a întâmplat vreodată să zbori, lenevind în pat sau într-un fotoliu de cinema? Dacă ai încercat la un moment dat un kit de VR, probabil ai simțit pe pielea ta ușurința cu care realitatea trăită poate fi influențată prin alterarea percepției. Ce mi se pare fascinant și provocator la Westworld – serialul care îi are în distribuție, printre alții, pe Anthony Hopkins, Evan Rachel Wood și Jeffrey Wright – este rapiditatea cu care te poartă, aproape delirant, între realitate și imaginar, obligându-te să te întrebi unde se trasează, de fapt, granița. Împletind elemente de western (acțiunea are loc într-un parc de distrații cu tema Vestul Sălbatic) cu mult science-fiction (gazdele parcului sunt androizi cu inteligență artificială), serialul reușește să trateze teme complexe și dificile. Drama se conturează în jurul unui scenariu simplu: vizitatorii parcului de distracții plătesc bani grei pentru a trăi diverse experiențe care, de cele mai multe ori, ar fi pedepsite în lumea reală. Asta scoate în evidență primitivitatea inerentă oamenilor, în contrast cu aspirațiile lor nobile.

Cu toate acestea, cea mai importantă temă a Westworld rămâne, din punctul meu de vedere, inteligența, dar și conștiința artificială. Programați să li se șteargă memoria la finalul fiecărei zile, androizii care întâmpină oaspeții parcului, ajung, datorită unui update necorespunzător, să își contureze o conștiință proprie, să realizeze să fac parte dintr-o lume simulată, din care vor vrea să evadeze. Aducând puțin cu Jurassic Park-ul copilăriei, Westworld ne amintește că suntem responsabili pentru ceea ce creăm, dar și că urmările unor decizii lipsite de etică sunt întotdeauna vătămătoare. E, fără îndoială, un serial ca o pastilă dulce-amăruie de entertainment și filosofie.

Handmaid’s tale de Oana Sandu

Pulsul meu e de multe ori oscilant, bate mai mereu spre 90, dar întotdeauna trece de 100 de bătăi pe minut când mă uit la un episod din Povestea slujitoarei. Oscilantă este și plăcerea mea față de serialul ăsta. Sunt momente când spun „gata, eu nu mă mai uit în continuare, îmi face rău” și altele când îmi vine să mă teleportez pe loc în lumea aceea și să lupt, așa cum face June. Mi-e teamă de lumea în care June a ajuns, pentru că mi-e teamă că și lumea noastră se va apropia în curând de și mai multă violență, intoleranță și drepturi umane încălcate. Ce e interesant la povestea femeilor care-și pierd identitățile, puterea de a alege și care sunt abuzate în masă e că nu e doar despre traumă – e despre dragoste, definițiile diferite pe care le dăm acestui sentiment în funcție de cine suntem, și despre cât de mult sau puțin tânjim după putere.

Veep de Georgiana Ilie

Este greu să o placi pe Selina Meyer – de orientare politică incertă, ahtiată după putere și ajunsă aproape accidental vicepreședintele Statelor Unite –, în jurul căreia se învârte serialul Veep. Nimic din ce face nu este dezinteresat și, în cele mai multe cazuri, este doar pentru a primi atenție, validare și un locșor cât de mic în istoria SUA. Se poartă urât cu unica ei fiică, adultă, timorată și cu prea mult bun simț. Se poartă abject și cu echipa ei, dar de ei nu-ți pare prea rău, pentru că sunt o adunătură de oportuniști la fel de lipsiți de valori (mai puțin de Gary, băiatul care-i cară poșeta, singurul pol de integritate din echipă). Și se poartă cel mai sinistru cu poporul care a ales-o, îl manipulează, îl desconsideră, îl folosește pentru a-și construi propria statuie.

Este și mai greu să nu o placi pe Selina Meyer. Pentru că, deși este o persoană îngrozitoare (îngrozitoare!), personajul are o umanitate care te lovește în cele mai vulnerabile organe. Narcisismul, arivismul, cabotinismul ei sunt reacții viscerale la lipsuri universale – dragoste, șanse, atenție – și deseori te recunoști în reacțiile ei fără filtru. Selina e ca o oglindă în fața propriilor noastre defecte, care ne dă șansa să râdem sănătos de ele.

Silicon Valley de Maria Bercea

Visul oricărui calculatorist din Silicon Valley e să se îmbogățească printr-o metodă simplă: vii cu o idee nouă, scrii un cod beton, vinzi unor investitori care văd în tine mai mult potențial decât proprii părinți și îți iei o Tesla.

Așa sunt și protagoniștii din seria ajunsă la al cincilea sezon. Richard Hendricks, programatorul genial și tipicar, cu aptitudinile sociale ale unui copil de șapte ani, vrea să facă un app anti-piraterie muzicală și inventează din întâmplare un algoritm ultraperformant de compresie a datelor care-l face celebru pe piață. Împreună cu Gilfoyle, satanistul nihilist din Canada care salvează mereu situația prin intervenții neortodoxe, Dinesh, pakistanezul virgin cu mari probleme de respect de sine, Jared, tocilarul care se dedică trup și suflet companiei, și (până în sezonul al patrulea) Erlich, prăjitul megaloman cu pretenții de descoperitor de talente, Richard trebuie să pună pe picioare o companie. Dar pentru a avea succes nu e de ajuns să știi programare, trebuie să înveți și business: să dai la gioale, să te înfrățești cu dușmanul, să arunci pe fereastră milioane de dolari și să hackerești cel puțin o dată pe sezon serverele altei companii.

Când dream team, când gașcă de paria, când start-up de viitor, când glumă răsuflată de Silicon Valley, echipa e plină de poante involuntare și glume savuroase pe care nu trebuie să fii geek ca să le iubești.

Paterno de Andreea Giuclea

Ce-am urmărit cel mai atent la Paterno, care spune povestea reală a scandalului sexual de la echipa de fotbal american Penn State, n-a fost atât conflictul interior al legendarului antrenor Joe Paterno (jucat de Al Pacino), care-și vede reputația și moștenirea amenințate când un fost subaltern e acuzat că a abuzat sexual mai mulți jucători minori, ci un fir narativ secundar: al încercării unei tinere jurnaliste locale de a înțelege ce li s-a întâmplat victimelor, dincolo de isteria creată în jurul siguranței jobului lui Paterno. (Sara Ganim, reportera tânără, dar descurcăreață care a scris prima despre abuzuri, a câștigat un Pulitzer pentru investigație.)

Paterno nu e o vizionare ușoară de vară și poate nici cel mai focusat film, dar e important în lumina recentului și mediatizatului scandal din gimnastica americană (Larry Nassar, medic al echipei americane de gimnastică a fost acuzat de sute de gimnaste de abuz sexual), și a lecțiilor care n-au fost învățate despre eșecul instituțional de a proteja copii, despre neasumarea responsabilității și despre o obsesie pentru performanță care creează culturi ce permit astfel de abuzuri.

Recomandările redacției DoR sunt realizate împreună cu HBO Go. Timp de o lună poți testa serviciul gratuit și poți viziona showurile recomandate de noi sau multe altele.