M-am crezut invincibil. Până am intrat în burnout.

Lucrurile cu care mă lăudam – perfecționismul, zilele de lucru de 18 ore și stresul – m-au ros în timp și m-au doborât. În vacanță, în Grecia.

Acest articol face parte dintr-o serie despre redefinirea muncii.

Eram în a doua noapte în Santorini, dormeam separat de Paula și Sofia, fetița noastră de 3 ani, pentru că nu mă simțeam bine de când am plecat din țară. Credeam că odihna mă va pune pe picioare.

Îmi aduc aminte că ascultam ce spune fetița în camera cealaltă, ea vorbind tare, și mi-era ciudă că nu înțeleg și ce spune Paula, care vorbea încet. Am adormit foarte liniștit, mulțumit că suntem acolo, într-o casă tradițională, cicladică, dintr-un sătuc idilic, aproape de Oia. Eram convins că a doua zi, după un somn bun, „indigestia” mea va fi dispărut și mă voi putea bucura de vacanța mult așteptată.

Încheiasem o perioadă grea. Noul meu film, Holy Father, un documentar despre pregătirile de a deveni tată și despre încercarea de a-mi înțelege propriul tată, devenit călugăr – fusese un demers dificil, atât personal, cât și profesional. Pandemia mi-a răpit cea mai mare parte din posibilele participări la festivaluri și proiecții publice și le-a înlocuit cu presiune, frustrări și anxietate. Abia încheiasem o nouă ediție a festivalului pe care-l organizez în Piatra Neamț încă din 2009, Filmul de Piatra. Peste toate, o grămadă de incertitudini, tantrumuri de copil de 3 ani și certuri în cuplu. Stresul extrem, căderile nervoase și epuizarea nu erau ceva neobișnuit în viața mea de artist independent, dar cel puțin eram sigur că trupul meu duce, că fizic sunt invincibil.

În Grecia, m-am trezit după câteva ore cu sentimentul clar că ceva e foarte în neregulă cu mine. Avusesem un vis în loop, iar primele gânduri după trezire erau la fel, de parcă mintea mea nu mai era capabilă să funcționeze. Îmi auzeam inima bătând zgomotos și neregulat. M-am gândit că poate am ceva la inimă sau vreo formă bizară de COVID-19, cu simptome digestive și cardiace. Mi-am dat niște adunări și scăderi simple, să verific dacă îmi mai funcționează creierul. Am mers la baie și, când am dat să mă ridic pentru a mă întoarce în pat, mi-am pierdut cunoștința.

Îmi aduc aminte clar cum lucrurile astea au venit pe rând, la distanță de câteva secunde unul după celălalt: mai întâi am redevenit conștient, dându-mi seama că sunt pe jos, că tocmai avusesem un moment în care plecasem din lumea asta; apoi mi-a revenit vederea, cu un fade in foarte lent. Glasul mi-a revenit cel mai greu. A părut o veșnicie până când m-am simțit în stare să strig: „Paula!”.

Paula a stat mult la telefon cu operatorul grec, iar eu eram destul de lucid cât s-o ajut cu indicații pentru ambulanță. În timpul ăsta, mă uitam șocat la mâinile mele, care arătau de parcă aș fi fost mort de câteva zile. Câteva ore mai târziu, la spital, aveam să aflu că „indigestia” mea era de fapt un ulcer duodenal hemoragic.

Practic, am pierdut sânge până când corpul meu a clacat. Am trecut de la sănătos tun la aproape mort în două zile… de vacanță. Doctorul mi-a confirmat că puteam să mor. A glumit că mă va externa pe jumătate grec, de atâta sânge aveam nevoie. I-am spus că sunt donator și mi-a răspuns că am făcut o afacere bună, schimbând sângele românesc cu cel grecesc și a încheiat gluma ușor naționalistă cu „This is Sparta!”.

Aveam să primesc șase transfuzii – patru cu sânge și două cu plasmă. Am fost transferat cu avionul în Creta, am văzut pe dinăuntru trei ambulanțe, am făcut tomografii, radiografii, o endoscopie, analize de sânge la câteva ore, venele de pe ambele mâini au cedat de la atâtea înțepături, n-am pus gura pe mâncare sau pe apă cinci zile, am văzut marea doar de pe balconul spitalului.

Nu mai știu exact cum mi-a explicat doctorul cauzele care pot duce la ulcer, dar mi se părea că descrie fidel viața mea și a marii majorități a oamenilor din „bula” mea: program haotic, mese sărite, odihnă puțină, stres mult, excese, deadline-uri imposibile. Lucrurile cu care mă lăudam – perfecționismul, pasiunea, faptul că uit de foame și somn când am un deadline, zilele de lucru de câte 18 ore și stresul – m-au ros în timp, la propriu, până când m-am trezit pe jos, după câteva momente în care am fost suspendat undeva între lumi.

Doctorul pe care l-am văzut la întoarcere în România, după ce i-am povestit prin ce am trecut în Grecia, mi-a spus că „am avut noroc”, că aici aș fi primit maximum o pungă de sânge, după care aș fi fost obligat să găsesc eu donatori, chiar dacă sunt un donator frecvent.

Au trecut exact două luni de la întâmplarea asta. Aș vrea să o transform într-o lecție de viață, să închei textul ăsta cu o morală pozitivă, să spun că am început să-mi trăiesc viața mai bine, să mă bucur mai tare de lucrurile care contează cu adevărat. Dar adevărul e că am rămas cu o semi-depresie, cu o lipsă de încredere în capacitățile mele, cu anxietăți pe care nu le-am cunoscut până acum. Da, am muncit mai puțin, m-am odihnit mai mult. Dar pentru un freelancer fără venituri stabile, care depinde de proiecte ocazionale, asta înseamnă mai mult stres și mai multă nesiguranță.

E un cerc vicios din care e greu de ieșit. E un cerc vicios în care se află cam toți cunoscuții mei.

Nu credeam că m-ar putea doborî vreodată altceva decât un accident grav. Poate trăiam în ignoranță, dar faptul că mă credeam invincibil mă ajuta să-i dau înainte, fără măsură. Acum bat în retragere, mă simt dezorientat, demobilizat, deprimat.

Revelația că moartea sau boala m-ar putea lua într-o clipă de lângă lumina ochilor mei – fiica mea – m-au făcut să-mi regândesc prioritățile, să petrec mai mult timp în familie. M-am reapucat de fotografii cu stele și alte pasiuni uitate, dar nu știu cum voi mai regăsi curajul de a începe un proiect mare, un film, o nouă ediție de festival. Mi-am pierdut zenul, mă enervez mai repede, mă gândesc din nou la plecatul din țară, mă lupt cu lipsa de încredere, de speranță sau de perspectivă. Și nu pot să nu mă gândesc că dacă acest knock-out nu ar fi venit în vacanță în Grecia, ci în orașul meu, în care spitalul e copleșit de COVID-19 și incompetență, aș fi avut mari șanse să fiu mort.


Andrei Dăscălescu este regizor și autorul documentarelor Constantin și Elena, Planeta Petrila și Holy Father. S-a născut la Piatra Neamț, oraș care a dat și numele festivalului pe care îl organizează de 13 ani, Filmul de Piatra.


Acest articol apare și în:


2 comentarii la M-am crezut invincibil. Până am intrat în burnout.

  1. Suntem mulți în aceiași situație sau eu unul m-am regăsit total în vorbele tale. Perfecționismul da, competiția, dorința de a reuși, ieșirea din turmă te forțează la sacrificii. Și este mai greu când ești doar tu cu același idealuri, este un labirint însă finalul este sublim. Organizare, reduceri de taskuri, păstrează întodeauna ce are sens și rezultate. Nu experimenta ceea ce nu-i dovedit. Nu te chinui să aduci unicitatea prin invenție ci prin redare, folosește doar ce funcționează…

  2. Se poate si invers. Unchiul meu a facut AVC in Grecia. In loc sa il opereze, l-au tinut asa 1 saptamana, ori din incompetenta ori ca sa nu cheltuie spitalul cu el, a fost operat abia in Romania in Bucuresti (dupa complicate demersuri de transfer, grecii l-au dus doar pana la granita) si a ramas cu sechele multe…nu mai e acelasi om.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.