Scrisori pentru tata

Scrisul m-a ajutat să descopăr cine sunt și să construiesc o relație cu tata.

Acest eseu face parte din „De ce scriu”, o serie a reporterilor și editorilor DoR despre ce ne determină să căutăm și să scriem povești.

Mi-am dat seama de importanța scrisului în 2010, când mă aflam la Londra pentru un masterat pe care îl începusem la 25 de ani pentru că încă nu știam cine sunt și ce îmi doresc să fac în viață.

În țară lucrasem trei ani în publicitate, pentru că părea un domeniu cool, iar în ultimul an de facultate mi se oferise o slujbă într-una dintre cele mai mari agenții din țară. Programul era relaxat, vara mergeam la mare cu colegii, dar simțeam că munca nu mă împlinește în niciun fel. Mi-am dat demisia în plină criză financiară în 2009 și în acea vară am petrecut mai mult timp la party-uri în clădiri abandonate, într-un anturaj care îmi făcea rău, decât încercând să mă lămuresc ce vreau să fac și care ar fi următorii pași.

Deși toată copilăria avusesem o relație apropiată cu părinții mei, ajunsesem să vorbesc rar la telefon cu ei și să-i văd și mai rar. Îi evitam pentru că nu aveam un răspuns la întrebarea: „Ce vrei să faci cu viața ta?”. Singura soluție pe care am găsit-o pentru starea de confuzie și nefericire a fost să plec din țară și s-o iau de la zero altundeva. M-am înscris la un masterat în ultimul moment, ca să am măcar un răspuns temporar la întrebarea alor mei.

De Crăciun, în anul de dinaintea plecării la Londra, am mers cu părinții la o pensiune din Bucovina ca o ultimă ocazie de a petrece timp împreună. Dar în ajunul Crăciunului, la cină, m-am certat ca niciodată cu tata, care simțeam că are așteptări prea mari de la mine. Să fiu mereu performantă, să avansez într-o carieră, să fiu copilul de nota 10 pe care l-a crescut. I-am spus atunci că abia aștept să fiu departe ca să nu mă mai bată la cap, pentru că nu mă cunoaște cu adevărat.

De fapt, el nu mă cunoștea pentru că nici eu nu mă cunoșteam.

La Londra m-am trezit într-un oraș străin în care totul îmi părea o ofertă de a încerca ceva nou: expoziții și evenimente culturale, librării pline de cărți despre rutinele oamenilor creativi, lecturi publice despre orice subiect, de la știință până la economie comportamentală. Le încercam pe toate, fără discriminare. De fapt, era procesul prin care începeam să descopăr ce mă interesează, care îmi sunt principiile și valorile și care este impactul pe care vreau să-l am prin munca mea.

Vorbeam cu tata în fiecare săptămână pe Skype, dar discuțiile treceau rar de „Ești bine, mai ai bani?”. Simțeam că distanța dintre noi crește, pentru că eu mă schimbam și el nu înțelegea aceste schimbări. Așa că am început să-i scriu scrisori în fiecare săptămână.

Unele erau banale, sub formă de jurnal, de la pe unde m-am plimbat și ce expoziție am văzut până la ce cărți am citit. Dar altele îi ofereau informații despre mine și cine devin, ce domenii de activitate încep să mă intereseze și cum viața într-o țară străină mă face să înțeleg mai bine lumea în care trăim.

I-am scris săptămânal timp de opt luni și am simțit că și întâlnirile noastre pe Skype s-au schimbat, pentru că am început să avem mai multe subiecte de discuție. Uneori tata încerca să vină cu întrebări ajutătoare: „Te-ai gândit să faci un doctorat? Dar să fii jurnalist? Poate să scrii o carte?” Însă din întrebări dispăruse presiunea pe care o simțeam înainte de a face „ceva cu viața mea” și rămăsese doar nevoia unui părinte de a-și sprijini copilul.

Scrisul m-a ajutat atunci să-mi clarific gândurile, să înțeleg mai bine experiențele pe care le trăiesc, dar și să creez o punte de comunicare cu un om drag din viața mea. Cred că scrisul, atunci când e făcut bine, are acest efect terapeutic: ne ajută să-i înțelegem pe oamenii diferiți de noi, să empatizăm cu ei și ne dă instrumentele necesare pornirii unui dialog cu ei.

Acum, când vorbesc cu tata la telefon, îmi spune din când în când că e fericit că am găsit o ocupație și o echipă care mă fac să mă simt împlinită. Are în continuare toate scrisorile într-o cutie și le recitește uneori, atunci când vrea să se simtă mai apropie de mine.


Andreea Vrabie e gazda și producătorul podcastului Pe Bune, o serie de interviuri cu artiști, antreprenori și alți profesioniști creativi despre procesul lor de muncă și dificultățile pe care le întâmpină în munca lor. Ca să te familiarizezi cu munca ei, ascultă interviul cu Răzvan Exarhu sau înregistrarea spectacolului Pe Bune Live – Munca, o relație complicată, în care pentru o seară a scos podcastul din studio și l-a urcat pe scenă.

Chiar și în aceste vremuri, misiunea noastră rămâne aceeași: spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea de abonați. Dacă ajungem la 4.500 de oameni care ne susțin, veniturile din abonamente vor fi jumătate din cele necesare ca să producem jurnalismul pe care îl facem.

Susține-ne cu un abonament digital. Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă și investești direct în echipa noastră editorială. 

Abonează-te.

Un comentariu la „Scrisori pentru tata

  1. Imi place mult de voi. Sunteti o oaza de tonic si pozitiv intr-o lume tot greu de citit. Ar trebui sa mai scriu si eu scrisori 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *